Timișoara are opt secole de istorie scrisă, iar sub caldarâmul ei se ascund urme mult mai vechi. A fost reședință regală, cetate de graniță, capitală de provincie otomană, fortăreață habsburgică, oraș al fabricilor și al premierelor tehnice, apoi locul în care a început Revoluția din 1989. Această carte îi spune povestea, de la mlaștini până la Capitala Europeană a Culturii.

Un oraș pe o câmpie de ape

Timișoara se află în vestul României, în inima Banatului, regiunea istorică dintre Mureș, Tisa, Dunăre și munții Carpați. Orașul stă pe o câmpie joasă, la o altitudine de numai aproximativ 90 de metri, aproape de granițele cu Serbia și Ungaria. Este reședința județului Timiș și, neoficial, „capitala” Banatului.

Peisajul de azi, cu parcuri, bulevarde și cartiere de blocuri, ascunde un trecut ud. Timp de secole, în jurul orașului s-au întins mlaștini, bălți și brațe de râu care se mutau după fiecare viitură. Râul Timiș și Bega își împleteau apele, iar cetatea medievală se ridica pe un loc mai înalt, apărat chiar de apele din jur. Abia după 1716, administrația habsburgică a început să sece mlaștinile și să transforme Bega într-un canal navigabil (vezi capitolul 6). De atunci, Bega trece prin centrul orașului, iar Timișul curge mai la sud, ocolindu-l.

La recensământul din 2021, Timișoara avea 250.849 de locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe ale țării. Autoritățile locale au contestat cifra, considerând că mulți locuitori, mai ales studenți și oameni veniți la muncă din alte județe, nu au fost recenzați aici. În jurul orașului, comunele vecine au crescut atât de mult încât formează astăzi o zonă metropolitană.

Un nume, multe limbi

Numele orașului vine de la râul Timiș, care i-a dat numele și ținutului din jur, comitatul Timiș. În maghiară, orașul se numește Temesvár, iar „vár” înseamnă cetate: „cetatea de pe Timiș”. Forma maghiară e cea mai veche dintre formele care s-au păstrat în documente, iar celelalte nume s-au format pornind de la ea: în germană Temeswar (uneori Temeschburg), în sârbă Temišvar, în turcă Tımışvar sau Temeşvar, iar în română Timișoara.

Faptul că același oraș are atâtea nume nu e o curiozitate de dicționar. Fiecare nume amintește de oameni care au trăit aici, au construit, au scris și s-au rugat în limba lor. Pe hărțile vechi, în ziarele de altădată sau pe pietrele funerare, vei găsi toate aceste forme, uneori pe aceeași pagină.

Opt secole într-un capitol

În Evul Mediu, Timișoara a fost un castel regal al Regatului Ungariei. Între 1315 și 1323, regele Carol Robert de Anjou și-a mutat curtea aici, iar un secol mai târziu Iancu de Hunedoara, comite de Timiș, a refăcut castelul și l-a transformat într-o bază împotriva otomanilor. În 1514, la Timișoara a fost învinsă și pedepsită cu cruzime răscoala țărănească a lui Gheorghe Doja.

În vara lui 1552, după un asediu de o lună, cetatea a căzut în mâinile otomanilor. Timp de 164 de ani, Tımışvar a fost capitala unei provincii (eyalet) a Imperiului Otoman, cu moschei, băi și bazaruri. În 1716, prințul Eugeniu de Savoia a cucerit-o pentru Habsburgi, iar orașul a fost reconstruit aproape de la zero: o cetate imensă în formă de stea, străzi drepte, piețe baroce, coloniști veniți din toată Europa.

Secolul al XIX-lea a adus asediul din 1849, calea ferată, fabricile și iluminatul electric. După Primul Război Mondial, Timișoara a devenit parte a României. Au urmat universitățile, cartierele noi, apoi anii grei ai războiului, ai deportărilor și ai comunismului. În decembrie 1989, aici a început revolta care a dus la căderea regimului Ceaușescu.

Cronologia de mai jos adună cele mai importante momente. Folosește butoanele ca să vezi doar o epocă.

„Mica Vienă” și orașul tuturor

Pentru că a fost reconstruit de Habsburgi după modelul orașelor din Austria și pentru că a înflorit în epoca Secession, Timișoara e numită adesea „Mica Vienă”. I se mai spune „orașul trandafirilor” sau „orașul parcurilor”, după grădinile de pe malurile Begăi.

Dar adevărata ei bogăție sunt oamenii. După 1716, aici s-au așezat germani (numiți generic „șvabi”), maghiari, români, sârbi, evrei, bulgari, slovaci, cehi, italieni, francezi, romi și mulți alții. Timp de generații, într-o singură stradă se puteau auzi patru sau cinci limbi. Orașul are biserici ortodoxe românești și sârbești, catolice, reformate, evanghelice, greco-catolice, baptiste și sinagogi. Are teatre de stat în română, germană și maghiară. Povestea acestei conviețuiri, cu momentele ei bune și cu tensiunile ei, o spunem în capitolul 8.

Timișoara a fost și un oraș al noutăților tehnice. Pe 12 noiembrie 1884, străzile ei au fost luminate de 731 de lămpi electrice, alimentate de o uzină a orașului. Tramvaiul tras de cai circula din 1869, iar cel electric din 1899. Despre toate acestea aflăm mai multe în capitolul 10.

Decembrie 1989 și lumina din 2023

Pe 16 decembrie 1989, oameni de toate etniile s-au adunat în fața casei parohiale a pastorului reformat László Tőkés, din Piața Maria, pe care regimul voia să-l evacueze. Protestul s-a transformat în revoltă împotriva dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Pe 17 decembrie, armata și forțele de represiune au deschis focul. Pe 20 decembrie, cu zeci de mii de oameni în Piața Operei și muncitorii în grevă, Timișoara a fost declarată primul oraș liber de comunism din România. Două zile mai târziu, Ceaușescu fugea din București.

Prețul a fost greu. Potrivit Asociației Memorialul Revoluției, în Timișoara au murit aproximativ 100 de oameni (73 între 16 și 22 decembrie și alți aproximativ 20 după aceea), iar sute au fost răniți. Răspunderea pentru represiune a fost dezbătută ani de zile în procese. Toate acestea le povestim cu grijă în capitolul 16.

În septembrie 2016, un juriu european a ales Timișoara drept Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021. Din cauza pandemiei de COVID-19, titlul a fost amânat pentru 2023, an în care Timișoara l-a împărțit cu Veszprém (Ungaria) și Elefsina (Grecia). Motoul a fost „Luminează orașul prin tine!” — o trimitere la luminile din 1884 și la curajul din 1989. Despre acest an vorbim în capitolul 18.

Capitolele următoare urmează firul cronologic, de la primii locuitori ai câmpiei până azi. La final, o plimbare prin cartierele istorice te ajută să găsești pe teren tot ce ai citit.

Cu mult înainte ca regii Ungariei să-și ridice aici castelul, câmpia Banatului era locuită. Agricultori din Neolitic, războinici din epoca fierului, celți, daci, soldați romani, nomazi veniți din stepă — toți au trecut pe aici. Ce știm sigur despre ei și ce ține doar de legendă?

O câmpie a apelor

Banatul are două fețe. La est se ridică munții: Munții Banatului, Poiana Ruscă, Țarcu. La vest se întinde o câmpie aproape perfect plată, care coboară încet spre Tisa. Pe această câmpie, râurile care vin din munți — Timișul, Bega, Bârzava și altele — își pierdeau puterea și se revărsau. Fiecare primăvară aducea viituri, iar apa rămânea luni întregi în bălți și mlaștini întinse, pline de trestie, pește și păsări.

Pentru oamenii din vechime, un asemenea ținut era în același timp generos și periculos. Pământul aluvionar era foarte fertil, pășunile bogate, vânatul abundent. Dar mlaștinile aduceau friguri (malaria), iar drumurile se transformau în noroi. Așezările se ridicau de aceea pe grinduri și ostroave — mici înălțimi, de numai câțiva metri, care rămâneau uscate la inundații. Pe un astfel de loc, apărat de brațele Timișului și ale Begăi, avea să se nască și Timișoara.

Hărțile militare austriece din secolul al XVIII-lea arată încă acest peisaj: cursuri de apă care se despart și se unesc, zone hașurate ca mlaștină, drumuri care ocolesc apele. Asanarea lor a durat peste un secol și a schimbat complet fața câmpiei (vezi capitolul 6).

Primii locuitori: idoli de lut și case îngropate

La circa 15 kilometri sud de Timișoara, lângă satul Parța, pe malul Timișului, arheologii au cercetat sistematic, începând din anii 1970, o așezare neolitică cu un sanctuar vechi de aproximativ 7.000 de ani (mileniul VI–V î.Hr.). Clădirea de cult avea altare, vase pentru ofrande și o statuie monumentală de lut cu două capete, o „dublă zeitate”. Cranii de bovine așezate pe o platformă sugerează un cult al taurului. Sanctuarul aparține lumii culturilor Banat și Vinča, care se întindea de-a lungul Dunării, până în Serbia de azi.

Chiar sub centrul orașului s-au găsit urme din prima epocă a fierului. În timpul săpăturilor de salvare din Piața Unirii, arheologii au descoperit o locuință adâncită în pământ și două puțuri din perioada Hallstatt târzie (în mare, secolele VII–V î.Hr.). Puțurile vorbesc despre felul în care acei oameni își procurau apa, dar și despre credințele lor.

În vestul orașului, în cartierul Freidorf, un sit cunoscut încă din 1982 a fost cercetat din nou în 2020 de arheologii Muzeului Național al Banatului. Acolo au apărut locuințe, posibile ateliere și două figurine de lut dintr-o așezare din „orizontul celtic”, secolele III–II î.Hr. Celții au fost o vreme stăpânii unor părți întinse ale Europei Centrale, iar urmele lor apar și în Banat.

Daci, romani și o frontieră nesigură

În ultimele secole înainte de Hristos, Banatul era locuit de daci, înrudiți cu geții de la Dunăre. Munții Banatului făceau parte din regatul dac, iar drumurile care urcau dinspre Dunăre spre Sarmizegetusa treceau prin văile Banatului.

Exact pe aici a înaintat împăratul Traian în primul război dacic (101–102). Din jurnalul lui de campanie, pierdut, s-a păstrat o singură frază, citată de un gramatician antic: „Inde Berzobim, deinde Aizi processimus” — „De acolo am înaintat spre Berzobis, apoi spre Aizis”. Berzobis este Berzovia de azi, în județul Caraș-Severin. După al doilea război (105–106), Dacia a devenit provincie romană.

Cea mai importantă așezare romană din Banat a fost Tibiscum, la Jupa, lângă Caransebeș, la circa 100 de kilometri de Timișoara. Castrul a fost ridicat în jurul anului 101, la răscrucea drumurilor care veneau de la Dunăre, iar în garnizoana lui au slujit și arcași veniți din Palmyra, în Siria. Lângă castru a crescut un oraș, ridicat la rangul de municipium sub împăratul Septimius Severus.

Câmpia din jurul Timișoarei se afla însă la marginea lumii romane. Pe teritoriul orașului s-au găsit monede romane, dar nu și urmele unui oraș roman. La vest de provincie, în câmpiile mlăștinoase de lângă Tisa, trăiau iazigii, un neam sarmat de călăreți. Studii recente arată că aceștia s-au așezat aici mai devreme decât se credea, imediat după războaiele marcomanice (după anul 180). Prin câmpie trec și lungi valuri de pământ, ale căror datare și rol sunt încă discutate. În jurul anilor 271–275, sub împăratul Aurelian, administrația și armata romană s-au retras la sud de Dunăre.

Popoare în trecere

După plecarea romanilor, câmpia Banatului a devenit un drum al popoarelor migratoare. Pe aici au trecut sau au stăpânit, rând pe rând, goți, huni, gepizi și avari. Hanatul avar, cu centrul în Câmpia Panonică, a dominat bazinul carpatic aproximativ între anii 567 și 803, până când a fost distrus de franci și de bulgari. În același timp, în regiune s-au așezat slavii, care au lăsat multe nume de locuri și de ape.

În secolul al IX-lea, Banatul a intrat, cel mai probabil, în sfera de putere a Țaratului Bulgar, deși niciun izvor din epocă nu o spune direct. Populația era amestecată: slavi, bulgari, urmași ai avarilor și, foarte probabil, vorbitori de limbă romanică, strămoșii românilor. Despre viața lor știm puțin: izvoarele scrise sunt rare, iar arheologia aduce doar fragmente — un cimitir, câteva locuințe, o podoabă.

Spre anul 900, maghiarii au cucerit bazinul carpatic. Peste un secol, Banatul avea să devină parte a Regatului Ungariei.

Glad și Ahtum: între legendă și document

Povestea „ducatului lui Glad” e una dintre cele mai cunoscute din istoria Banatului — și una dintre cele mai discutate. Ea vine dintr-o singură sursă: Gesta Hungarorum, cronica scrisă de un notar anonim al regelui Ungariei, cunoscut drept Anonymus, pe la 1200. Anonymus povestește că, la sosirea maghiarilor, pe la 900, ținutul dintre Mureș și Dunăre era stăpânit de ducele Glad, venit de la Vidin, care ar fi luptat cu ajutorul cumanilor, bulgarilor și „vlahilor” și ar fi fost învins.

Problema e că Anonymus a scris la trei secole după evenimentele pe care le descrie, iar istoricii au găsit în cronica lui multe anacronisme. De pildă, cumanii nu ajunseseră încă în Europa pe la 900; au sosit abia în secolul al XI-lea. De aceea, unii istorici (mai ales maghiari) consideră că Glad este un personaj inventat, poate după numele unui sat, în timp ce istoricii români l-au considerat mult timp unul dintre voievozii locali reali. Concluzia prudentă: Glad poate să fi existat, dar nu-l cunoaștem din surse sigure.

Mult mai bine documentat este Ahtum (în maghiară Ajtony), despre care vorbește Legenda Sfântului Gerard. În jurul anului 1000, Ahtum era un conducător puternic, cu reședința la Morisena (azi Cenad, pe Mureș). Era botezat după rit răsăritean și controla transportul sării pe Mureș. A fost învins și ucis de Csanád, un fost apropiat al său trecut de partea regelui Ștefan I al Ungariei; data e nesigură, fie în jurul anului 1003, fie în jurul lui 1030. Pe locul reședinței lui Ahtum s-a întemeiat episcopia de Cenad, al cărei prim episcop a fost călugărul venețian Gerard, numit în 1030 și ucis la Buda în 1046.

În Regatul Ungariei: comitatul Timiș

După înfrângerea lui Ahtum, Banatul a fost organizat ca parte a Regatului Ungariei, în comitate conduse de un comite numit de rege (în maghiară ispán). Unul dintre ele a fost comitatul Timiș, numit după râu. Prima lui mențiune documentară datează din 1172 sau 1177 — sursele diferă. Nu știm însă sigur dacă centrul comitatului se afla chiar pe locul Timișoarei de mai târziu.

Pe la 1200, câmpia avea biserici și mănăstiri, sate de agricultori și păstori, vaduri și târguri. Era o lume rurală, rară și vulnerabilă, așezată pe un drum important: dinspre Ungaria spre Dunăre și Balcani. Iar pe un grind uscat dintre apele Timișului și Begăi, un castel de pământ și lemn începea să devină loc de putere. Povestea lui începe în capitolul următor.

În secolul al XIV-lea, un castel modest de pe malul Begăi a devenit, pentru câțiva ani, centrul unui regat întins de la Adriatică la Carpați. Cum a ajuns aici regele Carol Robert de Anjou și ce a rămas după el?

Când apare Timișoara în documente?

Orice oraș vrea să-și știe „ziua de naștere”. Pentru Timișoara, răspunsul e mai complicat decât pare, iar istoricii nu au căzut încă de acord. Iată, pe rând, documentele discutate:

• 1154 — geograful arab al-Idrisi, care lucra la curtea regelui Siciliei, pomenește un oraș al cărui nume, scris în arabă fără vocale, apare transcris ca „T.n.y.s.b.r”. Unii istorici îl leagă de Timișoara, dar identificarea e nesigură.
• 1172/1177 — este pomenit un comite al comitatului Timiș. Știm deci că exista comitatul, dar nu și unde îi era centrul.
• 1212 — un act al regelui Andrei al II-lea amintește un „castrum Temesiensis”. Acesta e anul citat cel mai des ca prima mențiune a orașului, dar unii cercetători cred că documentul se referă la alt loc, cu nume asemănător.
• 1266 — într-un act al lui Ștefan, fiul regelui Béla al IV-lea și pe atunci „rege tânăr” (viitorul Ștefan al V-lea), apare „castrum Tymes”, în legătură cu o danie de pământ către comitele Parabuch. Pentru mulți istorici, aceasta este prima mențiune sigură a cetății.

De aceea, în cărți și pe site-uri vei întâlni fie 1212, fie 1266. Ambele au argumente. Ce e sigur este că pe la mijlocul secolului al XIII-lea exista aici o cetate regală, adică un loc fortificat aparținând regelui, centrul unui domeniu și al unui comitat.

Furtuna din stepă: invazia mongolă

În martie 1241, armatele mongole au intrat în Regatul Ungariei din mai multe direcții. Regele Béla al IV-lea a fost înfrânt la Mohi, iar timp de un an mongolii au jefuit și au ucis fără milă. Călugărul italian Rogerius, care a trăit invazia ca prizonier, a scris despre ea o cronică zguduitoare, „Carmen miserabile” („Cântec de jale”). El povestește că o armată mongolă a distrus Cenadul, reședința episcopală de pe Mureș.

Mongolii s-au retras în martie 1242, dar câmpia Banatului era pustiită. Istoricul György Györffy estimează că între jumătate și patru cincimi dintre așezările de câmpie din Banat au fost abandonate. Nu avem o descriere precisă a ce s-a întâmplat cu așezarea de la Timiș, dar e greu de crezut că a fost ocolită. După 1242, regii Ungariei au încurajat construirea de cetăți mai puternice și au chemat coloniști. Un grup de cumani, popor nomad din stepă, a fost așezat în această perioadă tocmai în câmpia Banatului.

Un rege pe Bega: Carol Robert de Anjou

La începutul secolului al XIV-lea, Regatul Ungariei era în haos. Dinastia arpadiană se stinsese în 1301, iar tronul era disputat. Cel care a câștigat a fost Carol Robert (Carol I), din familia de Anjou, care domnea la Napoli. Dar coroana nu însemna și putere reală: mari părți ale regatului erau controlate de „oligarhi”, magnați care se purtau ca niște regi în ținuturile lor.

În această situație, Carol Robert a ales să se instaleze departe de centrul tradițional al regatului, într-o zonă unde puterea regală era mai sigură. Din 1315, documentele lui sunt emise de la Timișoara. Aici și-a ținut curtea până în 1323, când, după ce îi învinsese pe cei mai mulți dintre rivali, s-a mutat la Visegrád, pe Dunăre. Unele lucrări mai vechi vorbesc de o vizită a regelui la Timișoara în 1307, dar documentul respectiv a fost redatat recent cu aproximativ un deceniu mai târziu; nu avem deci dovezi ale prezenței regelui aici înainte de 1315.

Timp de opt ani, Timișoara a fost așadar, practic, capitala Regatului Ungariei. În oraș veneau ambasadori, nobili, clerici și oșteni; aici se luau deciziile și se scriau actele regale. Tot din această perioadă (1315) provine și una dintre primele atestări ale formei Temeswar, din care se trag numele de azi.

Castelul: cărămidă, lemn și mlaștină

Cum arăta reședința regală? Multă vreme, monografiile au vorbit despre un castel de piatră ridicat de meșteri italieni. Săpăturile arheologice din ultimii ani au schimbat imaginea. Potrivit arheologei Zsuzsanna Kopeczny, de la Muzeul Național al Banatului, prima fază a fost construită mai ales din cărămidă și lemn; piatra apare doar la unele fundații, iar chiar și ancadramentele ușilor erau din cărămidă profilată. Explicația e simplă: în câmpia mlăștinoasă nu existau cariere de piatră în apropiere.

În centrul ansamblului se afla un turn pătrat de cărămidă (donjon), înconjurat la început de o palisadă de lemn și de un șanț. Mai târziu, turnul a fost închis de un zid de cărămidă, iar alături s-a ridicat un palat. Era o reședință practică, nu luxoasă, asemănătoare celor pe care Carol Robert le-a construit apoi la Visegrád.

Castelul a fost refăcut de multe ori: de Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea, de otomani, de Habsburgi, iar după distrugerile din 1849 a fost reconstruit în 1856, în forma de azi. De aceea îl numim astăzi Castelul Huniade, după Iancu de Hunedoara, deși temelia lui e cu un secol mai veche. În 2025, în timpul lucrărilor de consolidare, au fost descoperite noi fragmente de ziduri masive, atribuite primei reședințe a lui Carol Robert și fortificațiilor din vremea lui Iancu. Ele urmează să fie expuse chiar acolo unde au fost găsite.

Orașul de lângă castel

În jurul castelului regal a crescut un oraș. Locuitorii lui erau meșteșugari, negustori, oșteni și slujitori ai curții. Casele erau mai ales de lemn, străzile din pământ bătut sau podite cu bârne. La nord de castel se întindea târgul, iar podurile peste brațele râului erau păzite de turnuri. Cel mai cunoscut dintre ele a fost Turnul de Apă, care apăra legătura dintre castel și oraș.

Timișoara se afla pe un drum important, care lega centrul regatului de Dunăre și de Balcani. Pe măsură ce Imperiul Otoman înainta în Balcani, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cetatea a căpătat un rol militar tot mai mare. În octombrie 1397, regele Sigismund de Luxemburg a ținut la Timișoara o dietă (adunare a nobililor), care a hotărât măsuri pentru apărarea regatului împotriva otomanilor.

Așa, la începutul secolului al XV-lea, Timișoara era deja ceea ce va rămâne timp de un secol și jumătate: o cetate de graniță, prima linie a regatului în fața puterii otomane. Următorul ei mare protector avea să fie cel care i-a dat numele castelului: Iancu de Hunedoara (vezi capitolul 4).

În secolul al XV-lea, Timișoara a devenit unul dintre bastioanele Regatului Ungariei în fața Imperiului Otoman. Aici au stat comandanți legendari, aici a fost înăbușită cea mai mare răscoală țărănească a epocii, iar în vara lui 1552 aici s-a încheiat o lume.

Iancu de Hunedoara, comite de Timiș

În 1441, regele Ungariei i-a numit pe Iancu de Hunedoara și pe Nicolae Újlaki comiți ai Timișului și ai altor comitate din sud, precum și voievozi ai Transilvaniei. Iancu, un nobil de origine română din Transilvania, era cel mai talentat comandant al regatului în războaiele cu otomanii. Pentru el, Timișoara era o poziție-cheie: de aici putea supraveghea Dunărea și drumurile spre Belgrad.

Castelul l-a moștenit de la vechii regi, dar în 1443 un cutremur puternic l-a avariat grav. Iancu l-a refăcut și l-a extins. Între 1443 și 1448, zidurile au fost înălțate și întărite, iar turnul principal (donjonul) a fost ridicat la aproximativ 40 de metri. Orașul de lângă castel a fost înconjurat de un val de pământ cu palisade de lemn și de un șanț cu apă. În castel, Iancu și-a avut una dintre reședințele preferate; în 1455, comitatul Timiș și castelul au fost lăsate în stăpânirea familiei sale.

De aici a plecat Iancu în multe dintre campaniile lui. Cea mai faimoasă a fost apărarea Belgradului, în iulie 1456, când asediul sultanului Mehmed al II-lea a fost respins. Victoria a avut un ecou uriaș în Europa, dar la câteva săptămâni după ea, Iancu a murit de ciumă, în tabăra de lângă Belgrad. Castelul de pe Bega a rămas în stăpânirea familiei Hunedoara până la moartea fiului său, regele Matia Corvin, în 1490 — de aceea îi spunem azi Castelul Huniade.

Pavel Chinezul, uriașul de la moară

Un alt comandant legendar legat de Timișoara este Pavel Chinezul (în maghiară Kinizsi Pál, 1432–1494). Unul dintre generalii regelui Matia Corvin, el a devenit în 1484 comite de Timiș și căpitan general al „Părților de Jos” ale regatului, adică al apărării de la granița de sud.

Era deja celebru. În octombrie 1479, alături de voievodul Transilvaniei Ștefan Báthory, el învinsese o mare armată otomană pe Câmpul Pâinii (Kenyérmező), lângă Orăștie. Poveștile spun că după bătălie ar fi dansat de bucurie printre ostași — o legendă, desigur, nu o știre.

1514: răscoala lui Gheorghe Doja

În primăvara lui 1514, cardinalul Tamás Bakócz a primit de la papă dreptul de a predica o cruciadă împotriva otomanilor. Pe 16 aprilie a chemat voluntarii sub arme, iar în tabăra de lângă Pesta s-au adunat repede zeci de mii de oameni, cei mai mulți țărani nemulțumiți de sarcinile tot mai grele impuse de nobili. Comanda le-a fost dată unui oștean secui cu experiență în luptele cu turcii: Gheorghe Doja (Dózsa György).

Nobilii, îngrijorați că le rămân pământurile nelucrate, au cerut oprirea cruciadei, care a fost suspendată pe 23 mai. Dar țăranii nu s-au mai împrăștiat. Cruciada s-a transformat într-un război împotriva nobilimii: conace arse, nobili uciși, cetăți asediate. În vară, oastea lui Doja a ajuns în fața Timișoarei și a asediat-o.

Cetatea a rezistat. Pe 15 iulie 1514, o armată a nobililor, condusă de voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya, alături de Ștefan Báthory, i-a zdrobit pe răsculați lângă Timișoara. Doja a fost prins și, pe 20 iulie 1514, executat la Timișoara printr-un supliciu de o cruzime calculată: așezat pe un tron de fier înroșit în foc și „încoronat” cu o coroană de fier încinsă, ca batjocură pentru „regele țăranilor”. Mulți dintre tovarășii lui au fost uciși.

Represiunea a avut urmări de durată. Dieta din toamna lui 1514 i-a condamnat pe țărani la „șerbie veșnică”, legându-i definitiv de pământ, cu mai multe zile de muncă și dări mai mari. Tot atunci, juristul István Werbőczy și-a prezentat culegerea de legi numită Tripartitum, care a întărit privilegiile nobililor pentru secole. Mulți istorici consideră că această ruptură dintre nobili și țărani a slăbit regatul chiar înaintea marii încercări otomane.

Drumul spre 1552

Pe 29 august 1526, armata Ungariei a fost nimicită de sultanul Soliman Magnificul la Mohács, iar regele Ludovic al II-lea a murit în timpul retragerii. Regatul s-a rupt în bucăți: o parte l-a recunoscut ca rege pe Ioan Zápolya, cealaltă pe Ferdinand de Habsburg, iar otomanii au profitat de această rivalitate. În 1541 au ocupat Buda.

Timișoara a ajuns în prima linie. În 1551, cetatea a trecut sub controlul lui Ferdinand de Habsburg, iar comanda ei i-a fost încredințată nobilului Ștefan Losonczy (Losonczy István). În toamna aceluiași an, o armată otomană condusă de Mehmed Sokollu, beglerbeg al Rumeliei, a asediat cetatea, dar s-a retras fără succes. Toată lumea știa însă că otomanii se vor întoarce.

Asediul din vara lui 1552

Pe 24 iunie 1552, o mare armată otomană, condusă de vizirul Kara Ahmed Pașa, a apărut în fața Timișoarei. Sursele dau cifre foarte diferite: istoricii de azi vorbesc de aproximativ 16.000 până la 30.000 de oameni, iar unele relatări vechi exagerează mult. În cetate, Losonczy avea aproximativ 2.000 de apărători: maghiari, mercenari spanioli, germani și cehi, plus orășeni înarmați.

Din 27 iunie, artileria otomană a început să bată zidurile. Primele asalturi, din 3 și 6 iulie, au fost respinse. Soția lui Losonczy și-a zălogit moșiile ca să strângă bani pentru o armată de ajutor, dar aceasta, condusă de Mihály Tóth, a fost învinsă la Sânandrei, chiar lângă oraș. Zidurile de pământ și lemn au cedat bucată cu bucată, iar șanțurile au fost umplute cu moloz.

După un asalt puternic asupra Turnului de Apă, mercenarii, epuizați, au cerut capitularea, iar Losonczy a cedat presiunii lor. Kara Ahmed a promis că garnizoana va putea pleca liberă. Dar pe 27 iulie 1552, când apărătorii ieșeau din cetate, promisiunea a fost încălcată: mulți au fost uciși sau luați prizonieri. Losonczy, rănit, a fost și el ucis; cronicarii spun că a fost decapitat, iar capul lui trimis la Constantinopol. (Unele surse dau pentru căderea cetății data de 26 iulie.)

După Timișoara a căzut și Lipova. În aceeași toamnă, însă, cetatea Egerului, din nordul Ungariei, a rezistat unui asediu otoman — iar povestea ei a devenit în Ungaria un simbol al eroismului. Pentru Timișoara a început o altă epocă: 164 de ani de stăpânire otomană (vezi capitolul 5).

Timp de 164 de ani, între 1552 și 1716, Timișoara a fost Tımışvar, capitala unei provincii a Imperiului Otoman. E perioada cea mai puțin cunoscută din istoria orașului, pentru că aproape tot ce s-a construit atunci a dispărut. Dar arheologii au început să o scoată din nou la lumină.

Capitala unei provincii de graniță

Imediat după cucerire, în 1552, sultanul Soliman Magnificul a organizat teritoriile cucerite din Banat într-o provincie nouă: eyaletul Timișoarei (în turcă Tımışvar eyaleti; în istoriografia română i se spune adesea și „pașalâcul Timișoarei”). Primul ei guvernator a fost Kasım Pașa, între 1552 și 1554.

Guvernatorul purta titlul de beglerbeg („bei al beilor”) și avea rang de pașă. El conducea provincia din castelul de pe Bega, vechea reședință a regilor și a lui Iancu de Hunedoara. Eyaletul era împărțit în districte numite sangeacuri; la început, pe lângă Timișoara, ele aveau centrele la Cenad, Lipova, Moldova (Veche) și Arad (mutat apoi la Gyula). Mai târziu s-au adăugat altele, între care Lugojul și Caransebeșul.

Timișoara era un oraș-fortăreață de graniță. Dincolo de el se întindeau Transilvania, ale cărei principi plăteau tribut sultanului dar duceau o politică proprie, și teritoriile habsburgice. Garnizoana a crescut în timp: de la câteva sute de soldați la început, la aproximativ o mie la începutul secolului al XVII-lea. Pentru Imperiul Otoman, cetatea era cheia Banatului — o vorbă atribuită otomanilor spunea că „cine a luat Timișoara a câștigat o țară întreagă”.

Un oraș din pământ și lemn

Ca să ne imaginăm Timișoara otomană, trebuie să uităm de cărămida barocă de azi. Orașul avea trei părți. În sud se afla castelul, cu reședința guvernatorului și a locțiitorului său (caimacamul), apărat de patru turnuri legate prin ziduri. La nord de el se întindea orașul fortificat, cu bazarul, moscheile și casele negustorilor. În jurul lor creșteau suburbiile: Palanca Mare, la nord, unde se afla și „orașul rascian” (sârbesc), și Palanca Mică, numită și „Insula”, la sud de castel.

Zidurile orașului erau valuri înalte de pământ, întărite cu trunchiuri de copaci legate cu nuiele împletite. În fața lor erau săpate șanțuri adânci, umplute cu apă, iar mlaștinile din sud-est și sud-vest completau apărarea. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a adăugat o a doua centură, tot de pământ și palisade. În oraș se intra prin cinci porți, cu nume pitorești: Poarta Cocoșului (nord-vest), Poarta Azapilor (est), Poarta Apei (sud-est), Poarta Cetății Mici (sud) și Poarta Sângelui (vest).

În afară de castel, de moschei și de câteva clădiri publice, aproape toate casele erau din lemn și chirpici, acoperite cu stuf. Străzile erau din pământ bătut sau podite cu bârne de stejar. Un asemenea oraș putea arde ușor — și asta explică, în parte, de ce a rămas atât de puțin din el.

Moschei, băi și cimitire

Ca orice centru otoman, Tımışvar avea moschei, unele de cărămidă, altele de lemn, școli religioase, hanuri și băi publice (hamamuri). Călătorul otoman Evliya Çelebi, care a vizitat orașul în jurul anului 1660, l-a descris cu entuziasm. Potrivit relatării lui, în suburbii și în cetate locuiau zeci de mii de oameni, iar garnizoana număra mii de soldați. Istoricii tratează însă cu prudență cifrele lui Evliya: era un povestitor talentat, înclinat spre exagerare.

Arheologia oferă date mai sigure. În 2013–2014, cu ocazia refacerii centrului istoric, săpăturile preventive din Piața Libertății au scos la iveală o mare baie turcească, în colțul de nord-est al pieței: o clădire de aproximativ 39 pe 13 metri, cu ziduri groase de peste un metru, cu săli dispuse în jurul unui spațiu central octogonal și cu încălzire prin pardoseală (hipocaust). După documentare, ruinele au fost acoperite din nou sub pavaj.

În Piața Sfântul Gheorghe, la mai puțin de 100 de metri vest, arheologii au descoperit fundațiile unei mari moschei. După cucerirea habsburgică, ea a fost transformată în biserică, apoi demolată. În jurul ei s-au găsit aproximativ 160 de morminte, cei mai mulți oameni de rând, înmormântați înfășurați în pânză, după tradiția islamică. Tot aici au apărut case de lemn mai vechi decât venirea otomanilor, conducte de apă și obiecte de piele și textile bine păstrate în solul umed. În 2014, cercetătorii au semnalat urmele unei a doua moschei, probabil cea a lui Ali Bei.

Oamenii din Tımışvar

Populația Timișoarei otomane era amestecată. În oraș trăiau mulți musulmani, cei mai mulți veniți din Balcani, care se ocupau cu administrația, armata, comerțul și meșteșugurile. Alături de ei trăiau creștini: sârbi (numiți „rasciani”), care aveau propriul cartier, români, mai numeroși în satele din jur, și negustori veniți din tot imperiul. Bisericile creștine, ortodoxă și catolică, se aflau în suburbii.

Tot în această epocă s-au așezat la Timișoara evrei sefarzi, urmași ai celor alungați din Spania în 1492, veniți mai ales de la Constantinopol și Salonic. Cel mai vechi mormânt din cimitirul evreiesc al orașului, datat 1636, este al lui Assael Azriel, un evreu sefard din Salonic. În 1716, actele capitulării pomenesc 144 de evrei în oraș.

Viața se desfășura după ritmul imperiului: chemarea la rugăciune de la minarete, piața, garnizoana, caravanele care veneau dinspre Belgrad. Un nume amintește și azi de acea lume: cartierul Mehala, din vestul orașului, își trage numele din turcescul mahalle, „cartier, suburbie”. Tradiția spune că acolo se aflau grădinile și reședința de vară a pașalelor.

Asedii și o graniță mișcătoare

Stăpânirea otomană nu a fost liniștită. În timpul „Războiului cel Lung” dintre Habsburgi și otomani (1593–1606), principele Transilvaniei Sigismund Báthory a asediat Timișoara în 1596. Când o armată otomană de aproximativ 20.000 de oameni s-a apropiat, el a ridicat asediul și s-a retras.

Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, echilibrul s-a schimbat. După eșecul asediului otoman al Vienei din 1683, armatele imperiale au recucerit Buda (1686) și Belgradul (1688) și au înaintat în Banat. Timișoara a fost din nou atacată în anii 1690, dar a rezistat. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Ungaria și Transilvania au trecut la Habsburgi, însă Banatul a rămas otoman — o insulă otomană la nord de Dunăre, cu Timișoara în centru. Așa a rămas până în 1716.

Ce a rămas

Deasupra pământului, aproape nimic. După 1716, noii stăpâni au demolat sau au transformat clădirile otomane, iar orașul a fost reconstruit în stil baroc, pe un plan regulat. Moscheile au devenit biserici sau au fost dărâmate, iar casele de lemn au dispărut. Dar sub străzile Cetății, pământul umed a păstrat fundații, morminte, conducte și obiecte. Fiecare lucrare de reabilitare a centrului istoric scoate la iveală o bucată din Tımışvar.

În doar câteva decenii, o cetate otomană de lemn și pământ, înconjurată de mlaștini, a devenit capitala unei provincii habsburgice model: cu canal navigabil, fabrici, coloniști veniți din jumătate de Europă și o cetate nouă, de cărămidă. Totul a început cu un asediu.

Asediul din 1716

În 1716, Imperiul Habsburgic a intrat din nou în război cu Imperiul Otoman. Pe 5 august, armata imperială condusă de prințul Eugeniu de Savoia — cel mai faimos general al epocii — a zdrobit o mare armată otomană la Petrovaradin, pe Dunăre. Drumul spre Banat era deschis, iar ținta era clară: Timișoara, ultima mare cetate otomană la nord de Dunăre.

Asediul a început pe 31 august 1716. Eugeniu avea o armată uriașă, de zeci de mii de infanteriști și călăreți, cu zeci de tunuri de asediu. În cetate se aflau aproximativ 16.000 de apărători, conduși de Mustafa Pașa. Timp de săptămâni, tunurile imperiale au bătut zidurile de pământ și palisadele. Pe 30 septembrie, după lupte grele, asediatorii au cucerit centura exterioară, iar orașul propriu-zis a ajuns sub foc direct.

Pe 12 octombrie 1716, la ora 11:30, pe un bastion a apărut un steag alb. Asediul durase aproximativ șase săptămâni (sursele dau 43 sau 48 de zile, după cum socotesc începutul lui). Pierderile au fost mari de ambele părți: potrivit unor calcule, peste 2.400 de morți în tabăra imperială și în jur de 3.000 în cea otomană.

Condițiile capitulării au fost onorabile. Soldații otomani au putut pleca spre Belgrad cu familiile, cu bunurile și cu armele ușoare, sub escortă imperială, dar au lăsat în urmă tunurile și muniția. Locuitorii, de orice neam, puteau să rămână sau să plece. Pe 17 octombrie, garnizoana otomană a părăsit orașul, iar pe 18 octombrie 1716 prințul Eugeniu a intrat în Timișoara.

O provincie a împăratului

În 1717, Eugeniu a cucerit și Belgradul. Prin pacea de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia), semnată pe 21 iulie 1718, Imperiul Otoman a cedat Banatul. Habsburgii nu l-au alipit însă Ungariei, ci au făcut din el o provincie aparte: Banatul Timișoarei (Temeswarer Banat), condusă direct de la Viena, cu capitala la Timișoara.

Era o provincie militară, administrată de ofițeri. Abia din 1751 împărăteasa Maria Tereza a introdus o administrație civilă în nordul ei, iar sudul a fost transformat într-o zonă de graniță militară, păzită de regimente de grăniceri. Banatul a rămas provincie separată până pe 6 iunie 1778; pe 23 aprilie 1779 a fost reîncorporat Ungariei și împărțit în trei comitate: Timiș, Torontal și Caraș.

Ținutul era pustiit de războaie și epidemii. Primul recensământ militar habsburgic a numărat doar aproximativ 20.000 de locuitori, cei mai mulți sârbi; populația musulmană plecase în timpul și după cucerire. Viena voia să transforme acest pământ gol, dar fertil, într-o provincie bogată. Omul ales pentru asta a fost un general din Lorena.

Contele Mercy, guvernatorul care a desecat mlaștinile

Claudius Florimund Mercy s-a născut în 1666 la Longwy, în ducatul Lorenei (azi în Franța), și intrase de tânăr în armata imperială. Luptase la Petrovaradin și la Timișoara, iar în 1716 Eugeniu l-a lăsat comandant al Banatului. A condus provincia până la moartea sa, în 1734, cu întreruperi pentru campaniile militare. A murit pe 29 iunie 1734, în fruntea trupelor, într-o bătălie lângă Parma, în Italia.

În iulie 1717, Mercy a trimis la Viena un plan de organizare a provinciei, care a fost aprobat. Sub conducerea lui, Banatul a fost cartografiat, drumurile refăcute, comerțul reorganizat. A început desecarea mlaștinilor din jurul Timișoarei, care aduceau friguri și ocupau pământuri bune pentru agricultură. A încurajat manufacturile, între care creșterea viermilor de mătase, pentru care s-au plantat duzi de-a lungul drumurilor. A trasat planul noului oraș din interiorul cetății, pe care îl vezi și azi în Cetate. Un sat nou de lângă Timișoara a primit numele lui: Mercydorf, azi Carani.

Canalul Bega

Cea mai importantă lucrare a lui Mercy a fost regularizarea Begăi. În 1728 el a ordonat săparea unui canal care să dreneze terenurile inundabile din jurul orașului și, în același timp, să lege Timișoara de Tisa și de Dunăre. Prima navă a ajuns pe canal la Pančevo, pe Dunăre, în 1732. Pentru că vechiul traseu se colmata, între 1735 și 1754 s-a construit unul nou, spre Klek, în Serbia de azi.

Problema era că Bega avea uneori prea puțină apă. Soluția a găsit-o inginerul Maximilian Fremaut, care a construit din 1758 un nod hidrotehnic la Coșteiu, pe Timiș: de acolo, apa putea fi trecută din Timiș în Bega sau invers, după nevoie. Legătura dintre cele două râuri de la Coșteiu există și azi.

Canalul Bega are aproximativ 114,5 kilometri, dintre care 44,5 în România și 70 în Serbia. Pe el au circulat timp de două secole șlepuri cu cereale, lemn și mărfuri. Transportul comercial s-a oprit în 1958, iar cel de pasageri în 1967. După reabilitarea ecluzelor, cu fonduri europene, navigația internațională a fost reluată în 2023.

Coloniștii: „Celor dintâi moartea…”

Pentru a popula Banatul, Habsburgii au adus coloniști. Cei mai mulți au fost germani, veniți în trei mari valuri: sub împăratul Carol al VI-lea (în special 1722–1726), sub Maria Tereza (1763–1772) și sub Iosif al II-lea (1782–1786). Veneau din Lorena, Alsacia, Palatinat, Franconia, Bavaria, Austria și alte ținuturi; puțini erau, de fapt, din Suabia. Totuși, li s-a spus generic „șvabi”, poate pentru că mulți se îmbarcau la Ulm, în Suabia. Coborau pe Dunăre cu bărci simple de lemn, numite Ulmer Schachteln („cutii de Ulm”), până la Buda sau Belgrad, de unde mergeau pe jos spre noile sate.

Viața primilor coloniști a fost foarte grea: mlaștini, malarie, ciumă, războaie. O zicală germană, păstrată în memoria șvabilor bănățeni, spune: „Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot” — „Celor dintâi moartea, celor de-al doilea nevoia, celor de-al treilea pâinea”.

Nu au venit doar germani. Din Lorena au sosit și familii de limbă franceză, care și-au păstrat câteva generații limba. Au venit italieni și chiar spanioli: între 1735 și 1738, aproximativ 800 de refugiați, mai ales catalani, au fost așezați lângă Becicherecul Mare (azi Zrenjanin, în Serbia), într-o colonie numită Noua Barcelonă. Ciuma din 1738 a pus capăt proiectului. Au sosit și români din Țara Românească și Transilvania, sârbi, slovaci, iar din anii 1740 și maghiari.

Rezultatul a fost un Banat foarte divers. Pentru anul 1774, o statistică a provinciei dădea aproximativ 220.000 de români, 100.000 de sârbi și greci, 53.000 de germani, circa 2.400 de maghiari și bulgari și 340 de evrei. Despre această lume a multor neamuri, și despre felul în care s-a reflectat în Timișoara, vorbim în capitolul 8.

Timișoara, oraș de reședință

Timișoara a devenit centrul acestei provincii noi. În primii ani, orașul a fost împărțit în „orașul german” și „orașul rascian” (sârbesc), fiecare cu propriul magistrat; abia diploma din 1781 avea să le unească. Moscheile au fost transformate în biserici sau demolate, iar casele de lemn au început să fie înlocuite cu clădiri de cărămidă.

Încă din 1718, administrația militară a instalat în cartierul Fabric cazane pentru apa de băut — și, alături de ele, cazane de bere. Așa s-a născut fabrica de bere considerată prima de pe teritoriul actual al României, strămoașa mărcii Timișoreana. Pe 25 aprilie 1723 s-a pus piatra de temelie a unei cetăți noi, imense, în formă de stea. Construcția ei avea să dureze peste patru decenii și să schimbe complet fața orașului — povestea ei e spusă în capitolul 7.

După 1716, Timișoara nu a fost doar cucerită, ci aproape reinventată. Pe locul orașului otoman, cu case de lemn și palisade, inginerii și administratorii habsburgi au construit în câteva decenii o fortăreață modernă și un oraș de piatră, cu străzi drepte, piețe largi și catedrale baroce. Mare parte din ce numim azi „centrul istoric” s-a născut atunci.

Un oraș ras și reconstruit

Când trupele lui Eugeniu de Savoia au intrat în oraș, în octombrie 1716, au găsit o așezare tipică pentru frontiera otomană: case mai ales din lemn și chirpici, moschei, băi, un bazar și fortificații din pământ și pari de lemn (vezi capitolul 5). Noii stăpâni aveau alt plan. Banatul devenise o provincie a Coroanei, condusă direct de la Viena, iar Timișoara trebuia să fie capitala ei administrativă și militară, un avanpost solid în fața Imperiului Otoman.

Clădirile otomane au dispărut treptat. Ruinele bazarului din actuala Piață a Libertății au fost curățate în 1727, iar piața a fost refăcută pe un plan dreptunghiular. Pe locul labirintului de ulițe a apărut o rețea de străzi drepte, ca pe o tablă de șah, între care s-au trasat două piețe principale: Piața Paradelor (azi Piața Libertății), unde se instruiau recruții și cânta muzica militară, și Piața Domului (azi Piața Unirii), centrul religios al orașului.

Orașul din interiorul zidurilor a fost gândit pentru administrație, armată și comercianți. Mulți dintre locuitorii ortodocși, români și sârbi, s-au așezat în suburbii, precum Mehala, Fabric sau viitorul Elisabetin, despre care vorbim în capitolul 8. Comunitatea sârbă și-a păstrat totuși în inima cetății o catedrală și reședința episcopului.

Cetatea în formă de stea

Piesa centrală a noului oraș a fost fortăreața. Ea a fost construită după sistemul bastionar, perfecționat în secolul al XVII-lea de inginerii francezi și asociat adesea cu numele lui Vauban: ziduri joase și groase, de cărămidă, bastioane în formă de vârf de lance care se acopereau unele pe altele cu foc de artilerie, șanțuri pline cu apă și lucrări avansate în fața lor. Văzută de sus, cetatea avea forma unei stele.

Datarea depinde de ce numim „început”. Piatra de temelie a fost pusă, după unele surse, pe 25 aprilie 1723, iar primele cazărmi s-au ridicat în 1727–1729. Marile lucrări la ziduri și șanțuri au început însă în jurul anului 1732, iar alți autori dau chiar 1736 ca an de pornire. Prima centură de ziduri era gata în 1740, iar ultimele lucrări de fortificare s-au încheiat în 1765. Pe scurt: cetatea a crescut timp de peste trei decenii.

În jurul cetății, pe o lățime de aproape un kilometru, era interzisă orice construcție. Această esplanadă trebuia să lase tunurilor câmp liber de tragere. Efectul asupra orașului a fost uriaș: Cetatea a rămas despărțită de suburbii printr-o fâșie goală, iar oamenii treceau dintr-o parte în alta doar prin cele trei porți. Paradoxal, fortăreața nu a fost niciodată atacată de otomani, pentru care fusese construită. Singura ei probă de foc a venit abia în 1849, într-un război cu totul diferit (vezi capitolul 9).

Piața Domului: o scenă barocă

Dacă vrei să vezi cum arăta ambiția Vienei în Banat, mergi în Piața Unirii. Pe latura de est se ridică Domul romano-catolic Sfântul Gheorghe. Piatra de temelie a fost pusă pe 6 august 1736, dar războiul cu otomanii din 1737 și ciuma au întârziat lucrările. Construcția s-a făcut în două etape, iar biserica a fost terminată în 1774. Pentru că terenul era mlăștinos, fundațiile stau pe piloni de lemn. Prima liturghie s-a ținut în 1754, în jumătatea de est deja gata. Domul a fost sfințit în forma finală în 1772 și din nou, solemn, în 1803, împreună cu altarul principal.

Vizavi, pe latura de vest, se află Catedrala ortodoxă sârbă a Înălțării Domnului, construită în stil baroc între 1745 și 1748, alături de reședința episcopilor sârbi. Pe latura de sud se întinde Palatul Baroc, ridicat în 1752–1754 ca sediu al administrației civile a Banatului. În 1885–1886, fațadele lui au fost refăcute de arhitectul Jacques Klein, iar ce vezi azi este mai degrabă rezultatul acestei transformări. Astăzi clădirea găzduiește Muzeul Național de Artă.

Ciuma și coloana Sfintei Treimi

În mijlocul pieței stă un monument născut dintr-o tragedie. În timpul războiului austro-turc din 1737–1739, ciuma a lovit Banatul. Sursele datează epidemia de la Timișoara în 1738–1739, iar unele lucrări o prelungesc până în 1740. Potrivit unor estimări, în oraș au murit peste 1.300 de oameni, cam o șesime dintre locuitori.

Consilierul imperial Johann Anton Deschan von Hansen, care și-a pierdut soția în epidemie, a comandat la Viena un monument votiv. Coloana Sfintei Treimi, din gresie, a fost realizată în câteva luni și adusă pe apă până la Timișoara. Piatra ei de temelie a fost pusă pe 21 noiembrie 1740. După ce proprietatea lui Deschan a fost vândută, coloana a fost demontată, iar în 1755 a fost reașezată pe locul de azi. Unii autori o atribuie sculptorului Georg Raphael Donner, alții consideră autorul necunoscut. Ciuma a revenit în 1762–1763, mai puțin cumplit.

Bastionul Theresia și ce a mai rămas

Din steaua de cărămidă au supraviețuit doar câteva fragmente. Cel mai mare este Bastionul Theresia, construit între 1732 și 1734 (unele surse spun 1730–1735). La început a fost un ravelin, o lucrare înconjurată de apă în fața zidului, numită „Ravelinul magaziei de alimente”. A fost integrat apoi în centura de ziduri și redenumit în 1744 după împărăteasa Maria Tereza. Are circa 1,7 hectare, iar clădirea lui de vest servea drept depozit de provizii și pulbere: era gândit ca ultim punct de rezistență.

Oraș liber regal, cu ziar și teatru

În 1778, provincia separată a Banatului a fost desființată și reintegrată în Regatul Ungariei. Trei ani mai târziu, pe 21 decembrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a acordat Timișoarei diploma de oraș liber regal. Pentru locuitori, asta însemna autonomie: un magistrat ales, dreptul de a-și administra veniturile și o reprezentare proprie. Primăria Veche a fost refăcută în 1782, iar stema ei a fost schimbată pentru noul statut. Iosif al II-lea cunoștea orașul: îl vizitase în 1767 și din nou în 1773, când suburbia germană nouă a primit în onoarea lui numele de Iosefin.

Viața culturală a crescut odată cu orașul. Matthias Joseph Heimerl a deschis o tipografie, iar pe 18 aprilie 1771 a apărut primul număr din Temeswarer Nachrichten, cel mai vechi ziar din Banat. Istoricii locali îl consideră adesea primul ziar tipărit pe teritoriul actual al României, însă unele istorii generale ale presei dau acest titlu foii Siebenbürger Zeitung de la Sibiu (1784), iar ziarul timișorean a avut o viață scurtă. Primul ziar care a apărut vreme mai îndelungată a fost Temeswarer Wochenblatt, din 1831.

Și teatrul are rădăcini adânci. Actori de limbă germană sunt pomeniți la Timișoara din 1746, iar în 1753 autoritățile au permis unei trupe germane itinerante să joace din mai până toamna. Câțiva ani mai târziu, o sală de spectacole a fost amenajată în fosta clădire a magistratului sârb. A fost extinsă în 1776, iar până în 1795 a devenit un teatru adevărat. Tot în 1753, la etajul Primăriei Vechi s-a deschis o sală de bal. Orașul de frontieră începea să semene cu un mic oraș imperial, cu baluri, spectacole și ziar.

Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Timișoara avea deja forma pe care o va păstra un secol întreg: un oraș-cetate strâns în ziduri, înconjurat de suburbii vii și diverse. Tensiunea dintre aceste două lumi, cetatea și cartierele, va defini orașul până la căderea zidurilor (vezi capitolul 11).

Timișoara este adesea descrisă ca un oraș multicultural. Expresia sună ca un slogan, dar în spatele ei stau oameni concreți: coloniști germani, negustori sârbi, țărani români, funcționari maghiari, familii evreiești, bulgari catolici, meșteri italieni, cehi, slovaci, romi. Cum au ajuns aici, unde au locuit și cum au împărțit același oraș?

Un mozaic născut din războaie și colonizări

După 1716, Banatul era o provincie greu încercată de războaie, cu sate pustiite și mlaștini întinse. Administrația habsburgică a adus coloniști din tot imperiul și din afara lui (vezi capitolul 6). Cei mai numeroși au fost germanii catolici, numiți generic „șvabi”, deși veneau din multe regiuni ale spațiului german. Au venit și italieni, mai ales pentru cultura dudului și a viermilor de mătase, francezi din Lorena, spanioli, cehi și slovaci.

Alături de noii veniți trăiau comunități mai vechi. Românii locuiau în Banat de secole, în satele din câmpie și din munte. Sârbii se stabiliseră în număr mare în regiune în timpul războaielor otomane și aveau la Timișoara un episcopat ortodox. Evreii erau prezenți încă din epoca otomană: cea mai veche piatră funerară din cimitirul evreiesc datează din 1636 și îl pomenește pe rabinul și medicul Azriel Asael. Când orașul a trecut la habsburgi, câteva familii sefarde au rămas, iar în 1736 li s-au alăturat alții, veniți de la Constantinopol.

O poveste aparte este cea a bulgarilor bănățeni. Strămoșii lor, catolici din nordul Bulgariei, s-au răsculat împotriva otomanilor la Chiprovți, în 1688. După înfrângere, supraviețuitorii au fugit spre nord, iar în Banat au întemeiat Dudeștii Vechi (1738) și Vinga (1741). Sunt catolici, scriu cu alfabet latin și au și azi o comunitate la Timișoara.

Cartiere cu accent propriu

Pentru că zidurile și esplanada au despărțit timp de un secol și jumătate Cetatea de restul orașului, fiecare suburbie și-a dezvoltat o identitate proprie. Mulți timișoreni le simt și azi ca pe niște mici orașe în oraș.

• Fabric și-a primit numele de la manufacturile ridicate aici din secolul al XVIII-lea: berăria (1718), fabrica de postav, morile. La început i se spunea și „Fabricul rațian”, după credința ortodoxă a majorității locuitorilor. Românii locuiau în Vlașca Mare, sârbii în Fabricul Vechi, iar germanii în Fabricul German. După 1781, părțile sârbă și germană au fost unite într-un singur cartier. Mai târziu au venit aici evrei, greci, armeni și cehi.
• Iosefin a fost întemeiat în 1744 ca sat de coloniști germani, sub numele de „Maierele Noi Germane”. În 1773 a primit numele împăratului Iosif al II-lea.
• Elisabetin s-a format din două așezări de la sud de esplanadă: „Maierele Vechi Valahe”, locuite de români mutați din Cetate, și „Maierele Vechi Germane”. În 1896 au primit împreună numele împărătesei Elisabeta, „Sisi”.
• Mehala își trage numele din cuvântul turcesc mahalle, „cartier, mahala”. După 1723 s-au stabilit aici români și sârbi ortodocși. A rămas o comună separată până în 1910, când a fost unită cu orașul. La recensământul din acel an avea 8.797 de locuitori: 3.149 germani, 2.419 români, 2.275 maghiari și 832 sârbi.

Credințe una lângă alta

Diversitatea se vede cel mai bine în lăcașurile de cult. În Piața Unirii, Domul romano-catolic și Catedrala ortodoxă sârbă stau față în față de aproape trei secole. În Fabric, biserica sârbească Sfântul Gheorghe (1755) este una dintre cele mai vechi din oraș. Vechea biserică parohială romano-catolică din același cartier a fost donată în 1906 Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică. În Mehala, piața Avram Iancu este numită „piața cu trei biserici”: una sârbească (1786–1793), una romano-catolică (1887) și una ortodoxă română (1925–1937).

Comunitatea evreiască a ridicat și ea clădiri remarcabile. Sinagoga din Cetate, proiectată de arhitectul vienez Carl Schumann, a fost inaugurată pe 19 septembrie 1865. După ce a fost închisă în 1985 și folosită o vreme ca sală de concerte, a fost redeschisă ca sinagogă și loc de vizită în 2022. Sinagoga din Fabric, opera arhitectului Lipót Baumhorn, a fost inaugurată pe 3 septembrie 1899. Nu mai este folosită pentru cult din 1985 și se află în restaurare. Comunitatea avea congregații sefarde, neologe și ortodoxe. Potrivit Encyclopaedia Judaica, în 1910 trăiau în oraș 6.728 de evrei, iar în 1930, 9.368, adică aproximativ unul din zece locuitori.

Ce spun recensămintele

Cifrele ne ajută să vedem schimbările, dar trebuie citite cu grijă. Recensămintele ungurești de până în 1910 nu întrebau oamenii de ce etnie sunt, ci care le este limba maternă. Recensămintele românești de după 1918 au înregistrat etnia declarată. De aceea, evreii apar până în 1910 mai ales printre vorbitorii de germană și de maghiară, iar după aceea, ca grup separat. În plus, cifrele de mai jos se referă la teritoriul actual al orașului, cu satele și cartierele unite cu el mai târziu.

Apasă pe un an din grafic ca să vezi cum arăta orașul la acel recensământ. Comută apoi pe „Populația totală” ca să vezi cât de mult a crescut Timișoara în secolul XX.

Câteva tendințe sar în ochi. Până la Primul Război Mondial, Timișoara era un oraș cu majoritate de limbă germană și maghiară, în care românii reprezentau cam unul din zece locuitori, deși trăiau în număr mare în satele din jur. În 1930, cele trei mari comunități, germană, maghiară și română, aveau ponderi aproape egale. După al Doilea Război Mondial, industrializarea a adus la Timișoara zeci de mii de oameni din toată România, iar românii au devenit majoritari. În același timp, deportările și emigrarea au micșorat comunitățile germană și evreiască (vezi capitolul 14 și capitolul 15). După 1990, mulți germani au plecat în Germania. La recensământul din 2021, aproape un sfert dintre locuitori nu și-au declarat etnia, iar specialiștii au contestat calitatea datelor.

Comunitățile mai mici nu au dispărut. La recensământul din 2011 s-au declarat la Timișoara, între altele, 2.145 de romi, 859 de bulgari, 556 de ucraineni și 385 de slovaci. Orașul a primit și noi veniți: în 2018, potrivit datelor oficiale, aici trăiau peste 7.000 de cetățeni străini din 124 de țări, mulți dintre ei italieni, atrași de investițiile de după 1990. Poveștile lor sunt cel mai nou capitol al vechiului mozaic.

Limbile străzii

În secolul al XIX-lea, pe străzile Timișoarei se vorbea germană, maghiară, română și sârbă, iar în unele familii toate patru. Ziarele apăreau în mai multe limbi. Mulți meseriași și negustori treceau de la o limbă la alta în funcție de client. Această deprindere a supraviețuit: și azi, în Palatul Culturii funcționează împreună patru instituții, Opera Națională Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” și Teatrul German de Stat. Liturghiile din Biserica Millennium din Fabric se țin în maghiară, germană și română, iar o dată pe săptămână și în italiană.

Poate că cea mai bună descriere a Timișoarei nu e „orașul unei singure națiuni”, ci un loc în care oamenii au învățat, generație după generație, să trăiască împreună.

Fortăreața în formă de stea așteptase un secol un inamic care nu a mai venit. Când în sfârșit a fost asediată, în 1849, atacatorii nu erau turci, ci revoluționari maghiari, iar apărătorii erau soldații împăratului de la Viena. Timp de 107 zile, Timișoara a fost un oraș închis, bombardat, flămând și bolnav.

Primăvara popoarelor ajunge în Banat

În 1848, valul de revoluții care a cuprins Europa a ajuns și în Regatul Ungariei. În martie–aprilie, Dieta de la Pozsony (Bratislava) și noul guvern de la Pesta au adoptat reforme liberale: desființarea iobăgiei, libertatea presei, un guvern responsabil. Pentru mulți, era o promisiune de libertate. Pentru alții, mai ales pentru popoarele nemaghiare ale regatului, noul stat era prea centralizat și prea puțin atent la limbile și drepturile lor.

Banatul, cu populația lui amestecată, a resimțit puternic aceste tensiuni. În mai 1848, la Sremski Karlovci, adunarea națională a sârbilor a cerut o provincie autonomă, numită „Voivodina”, care să cuprindă și Banatul. Românii bănățeni s-au adunat la Lugoj, pe 15 iunie 1848, sub conducerea lui Eftimie Murgu. Spre deosebire de românii din Transilvania, ei au rămas loiali guvernului revoluționar maghiar, dar au cerut o „căpitănie” românească în Banat și folosirea limbii române. La Timișoara, Piața Paradelor a primit atunci numele de Piața Libertății.

Comandantul cetății era generalul Georg Rukavina, un ofițer croat născut în 1777, care conducea garnizoana din 1844. Când conflictul dintre Viena și guvernul de la Pesta s-a transformat în război deschis, în toamna lui 1848, Rukavina a rămas de partea împăratului. Timișoara a devenit astfel o insulă imperială în mijlocul unei regiuni disputate.

Cetatea se închide

Blocada a început pe 25 aprilie 1849, când trupele maghiare au început să înconjoare orașul. Asediul propriu-zis, cu tranșee și bombardament de artilerie, s-a intensificat din iunie, sub comanda generalului Károly Vécsey. Sursele dau cifre diferite despre forțe. După una dintre estimări, asediatorii aveau circa 12.000 de oameni și în jur de 100 de tunuri, iar apărătorii circa 9.000 de oameni și peste 200 de tunuri de cetate.

Viața în oraș a devenit tot mai grea. Proiectilele au lovit clădirile din Cetate: Primăria Veche a fost avariată, iar o bombă a căzut pe acoperișul Domului, unde locuitorii se adăposteau. Mulți au coborât atunci în criptă. Turnul de apă construit în 1774 în Fabric a fost distrus, iar orașul a rămas să bea apă din fântâni. Hrana și muniția s-au împuținat, iar bolile, mai ales holera, au făcut ravagii. După un istoric german, focul, luptele, foamea și bolile au redus garnizoana cam la jumătate. Până și ziarul local, Temeswarer Wochenblatt, care apărea din 1831, și-a încetat apariția în vara lui 1849.

9 august 1849: bătălia

Până în vara lui 1849, războiul se schimbase. La cererea Vienei, Rusia trimisese o armată numeroasă în Ungaria, iar trupele austriece conduse de mareșalul Julius von Haynau înaintau dinspre vest. Armata maghiară, condusă acum în sud de generalul polonez Józef Bem, a încercat să le oprească în fața Timișoarei.

Bătălia s-a dat pe 9 august 1849, pe câmpiile de la vest de oraș, în jurul satelor de azi Becicherecu Mic, Săcălaz și Sânandrei. Numărul combatanților diferă mult de la o sursă la alta, dar de ambele părți au luptat zeci de mii de oameni. În timpul luptei, calul lui Bem s-a împiedicat și a căzut, iar generalul rănit a fost scos de pe câmp. Armata maghiară, rămasă fără conducere, s-a retras în dezordine spre Lugoj, pierzând mii de oameni, mulți dintre ei luați prizonieri. Austriecii au intrat în oraș și au eliberat cetatea.

Înfrângerea a fost decisivă. Pe 13 august 1849, la Világos (azi Șiria, județul Arad), generalul Artúr Görgei a capitulat în fața armatei ruse, iar revoluția maghiară s-a încheiat. Rukavina nu s-a bucurat mult de victorie: a murit de holeră la Timișoara pe 9 septembrie 1849, la exact o lună după despresurare.

Un monument care și-a schimbat locul

După război, împăratul Franz Joseph a vrut să răsplătească loialitatea cetății. În 1852, în timpul unei vizite, a pus piatra de temelie a unui monument înalt de aproape 20 de metri, în stil neogotic, inaugurat în 1853 în Piața Prințul Eugen (azi Piața Libertății). Proiectat de arhitectul Josef Kranner, cu statui de Josef Max, monumentul era numit „Monumentul Victoriei” sau „Coloana Fidelității”. La picioarele lui stăteau figuri de monștri, înțelese de localnici ca o imagine a revoluționarilor învinși, iar unii trecători le vandalizau.

Pentru mulți timișoreni, mai ales pentru maghiari, monumentul era o rană. După 1918, unele statui au fost scoase și deteriorate, iar în 1936 coloana a fost mutată în Cimitirul Eroilor de pe Calea Lipovei, unde sunt îngropați mulți dintre apărătorii din 1849.

Capitala unei provincii noi (1849–1860)

Înfrângerea revoluției a adus o nouă hartă. Prin decizia imperială din 18 noiembrie 1849, Banatul, Bačka și o parte din Srem au fost separate de Ungaria și unite într-o provincie a coroanei austriece: Voievodina Sârbească și Banatul Timișan. Capitala ei a fost Timișoara. Limbile oficiale erau germana și „iliriana”, adică sârba. Provincia a fost condusă de guvernatori militari, precum Ferdinand Mayerhofer și Johann Coronini-Cronberg.

Noua provincie era un adevărat mozaic. La recensământul din 1850–1851 avea circa 1,43 milioane de locuitori. Cei mai numeroși erau românii, germanii și sârbii, fiecare cu peste 300.000 de oameni, urmați de maghiari, bunjevați și șokți, ruteni, slovaci, bulgari, evrei, romi, cehi, croați și greci.

Pentru clădirile administrației s-a construit, între 1855 și 1860, uriașul Palat Dicasterial, cu trei niveluri, trei curți interioare și sute de încăperi, dintre care 273 de birouri. Ironia istoriei: provincia a fost desființată în 1860, aproape exact când palatul era gata, iar Banatul a revenit Ungariei în 1860–1861. Clădirea găzduiește azi instanțele de judecată ale orașului.

După 1849, fortăreața și-a pierdut treptat rostul militar. Tunurile cu rază tot mai mare făceau zidurile inutile, iar orașul care se sufoca în interiorul lor a început să ceară să fie eliberat. Povestea dărâmării zidurilor o spunem în capitolul 11.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Timișoara a fost unul dintre cele mai inventive orașe ale Ungariei habsburgice. Trenul, tramvaiul, iluminatul electric și fabricile au schimbat ritmul vieții. Unele dintre aceste noutăți au rămas în memoria orașului drept „premiere”. Unele sunt pe deplin meritate, altele trebuie spuse cu grijă.

Trenul ajunge la Timișoara

În 1857, Timișoara a fost legată de rețeaua feroviară a imperiului printr-o linie lungă de aproximativ 112 km, care venea de la Szeged prin Kikinda și Jimbolia. Prima gară a fost una modestă, construită pe locul unui fost depozit de mărfuri. Peste patru decenii, în 1897, a fost inaugurată o gară monumentală, proiectată de arhitectul Ferenc Pfaff. Ea a fost aproape distrusă în 1944 și a fost refăcută ulterior, iar în 1976 i s-a schimbat radical aspectul. Astăzi o cunoaștem ca Gara de Nord.

Trenul a adus negustori, mărfuri, ziare și idei. Tot în anii 1850 au sosit telegraful (sursele dau 1852 sau 1853) și iluminatul public cu gaz (1857). Pentru prima dată, orașul era conectat rapid cu Viena și Pesta.

Tramvaiul tras de cai

Pe 8 iulie 1869, pe străzile Timișoarei a pornit primul tramvai tras de cai. Linia lega Cetatea de Fabric, iar în octombrie același an a apărut o a doua linie, spre Iosefin. Compania se numea Temesvári Közúti Vaspálya Társaság (Societatea căii ferate stradale din Timișoara). Timișoara a avut astfel primul tramvai cu cai de pe teritoriul actual al României, cu câteva luni înaintea Aradului (octombrie 1869) și cu trei ani înaintea Bucureștiului (1872).

Primul traseu avea doar 1.896 de metri, dar rețeaua a crescut repede: linia spre Fabric a fost prelungită încă din toamna lui 1869, iar în 1871 linia din Iosefin a ajuns până la gara cartierului. Pentru un oraș despărțit de ziduri și de esplanadă, tramvaiul a fost mai mult decât un mijloc de transport: a fost prima „cusătură” între Cetate și suburbii.

Pe 27 iulie 1899, tramvaiele electrice au început să circule pe cinci linii, înlocuind treptat caii. Ultimele curse trase de cai, cele de noapte spre Iosefin, au mai circulat până în 1904. Bucureștiul avusese totuși tramvai electric încă din 1894, așa că aici Timișoara nu a fost prima.

Noaptea de 12 noiembrie 1884

Povestea celei mai faimoase premiere a orașului începe cu o factură. În 1882, singurul furnizor de gaz al orașului a mărit prețurile, iar autoritățile nu își mai permiteau nici gazul, nici conductele noi. Consiliul local a ales o soluție îndrăzneață: electricitatea.

Contractul a fost încheiat cu Anglo-Austrian Brush Electrical Company din Viena, o filială a unei firme londoneze. Inițial erau prevăzute 300 de lămpi cu incandescență și 16 lămpi cu arc. Prin suplimente semnate în 1883 și 1884, numărul lămpilor cu incandescență a ajuns la 731. Ele luminau aproximativ 59–60 km de străzi.

Inima sistemului era o uzină cu abur. O mașină de 300 de cai-putere învârtea, prin curele, cinci dinamuri Brush de curent continuu, la o tensiune de circa 2.000 de volți. Patru alimentau circuitele de lămpi, iar al cincilea era de rezervă. Lucrarea a fost condusă de specialiști din Viena și Londra, alături de antreprenorul timișorean Ignatz Leyritz.

Pe 12 noiembrie 1884, lămpile s-au aprins. A urmat o perioadă de probă, iar experți din Austria și Ungaria au constatat că instalația funcționa conform contractului. Încearcă mai jos: pornește lumina electrică și privește cum se aprinde strada.

Orașul a cumpărat uzina în 1892, pe vremea primarului Carol Telbisz. Rețeaua a crescut apoi cu noi grupuri cu abur și turbine, iar pe 3 mai 1910 a intrat în funcțiune o hidrocentrală pe Bega. În primul ei an, aceasta a produs cea mai mare parte din electricitatea orașului.

Uzina a avut și un director venit de departe: inginerul englez Geo H. Cottam a condus-o între 1884 și 1887. Pe măsură ce cererea creștea, s-au adăugat noi mașini cu abur în 1901–1906, o turbină de 3.000 de cai-putere în 1913 și alta, de 5.500, în 1926. Lumina electrică a trecut astfel, în câteva decenii, de la străzi la case, ateliere și tramvaie.

Orașul știa să-și arate noutățile. În 1891, Timișoara a găzduit o mare expoziție regională, vizitată de împăratul Franz Joseph. Pentru vizita lui, cele trei porți ale cetății, care încurcau de mult circulația, fuseseră deja dărâmate. Era un semn că orașul modern începea să iasă din armura fortăreței.

Fabrici pe malurile Begăi

Electricitatea a venit într-un oraș care avea deja o tradiție industrială. Berăria din Fabric a fost înființată în 1718, la doi ani după cucerirea habsburgică, de administrația militară a cetății. Este considerată prima fabrică de bere de pe teritoriul actual al României. În 1727 a fost arendată unui particular, iar după un incendiu din 1890 a fost modernizată. Azi produce berea Timișoreana.

Din 1846 s-a construit în Iosefin, pe malul Begăi, Fabrica de tutun. În 1890 lucrau aici 1.875 de oameni, cei mai mulți femei. În 1911, cei circa 1.700 de angajați reprezentau aproximativ un sfert din muncitorii industriali ai orașului. Fabrica a funcționat până în 2003, iar clădirea este azi monument istoric. Spre 1900 au apărut și alte fabrici: una de pălării (1900), una de ciorapi (1908), una de chibrituri și altele de textile. Orașul de garnizoană devenea un oraș al muncitorilor.

De ce Timișoara?

Ce a făcut ca un oraș de provincie să încerce atâtea noutăți? Câteva motive se repetă în sursele vremii. Orașul era bogat, datorită comerțului cu cereale al Banatului. Avea o burghezie numeroasă și cosmopolită, deschisă spre Viena și Budapesta. Și a avut primari ambițioși, care au văzut în tehnologie o cale de a scoate orașul din umbra zidurilor. Nu toate „premierele” au fost absolute, dar curajul de a încerca a fost real.

În jurul anului 1900, Timișoara a trăit cea mai spectaculoasă transformare din istoria ei modernă. Zidurile care o strânseseră un secol și jumătate au fost dărâmate, cartierele s-au unit cu centrul, iar pe locul fostei esplanade au apărut bulevarde, parcuri și palate în stilul Secession. Orașul pe care îl admiră azi turiștii s-a născut în aceste câteva decenii.

Zidurile care sufocau orașul

După 1849, fortăreața devenise o povară. Artileria modernă bătea mult mai departe decât pe vremea construirii ei, așa că zidurile nu mai ofereau protecție reală. În schimb, esplanada lată de aproape un kilometru, unde era interzis să construiești, despărțea Cetatea de Fabric, Iosefin, Elisabetin și Mehala. Oamenii, mărfurile și tramvaiele treceau prin trei porți înguste, iar orașul nu avea unde să crească.

Eliberarea a venit pas cu pas, prin hârtii imperiale și negocieri lungi cu armata:

• Pe 10 noiembrie 1868, un ordin al împăratului Franz Joseph a redus zona interzisă construcțiilor de la circa 949 la 569 de metri.
• În 1872, o decizie imperială a aprobat cererea magistratului de a începe demolarea zidurilor. Primele breșe au fost făcute în acel an.
• Până în septembrie 1891, cele trei porți, care încurcau circulația, fuseseră deja dărâmate, înaintea vizitei împăratului la expoziția regională.
• Pe 23 aprilie 1892, o decizie imperială a anulat oficial statutul de cetate al orașului.
• Lucrările mari de demolare au început în 1898, iar în 1905 un acord între oraș și armată a transferat terenul fostelor fortificații către municipiu.

Demolarea a fost și o afacere. Din ziduri s-au recuperat aproximativ 26 de milioane de cărămizi întregi. Circa 19 milioane au fost vândute, iar restul au fost folosite la clădiri publice. Cărămizile sparte au pavat aproximativ 80.000 m² de drumuri. Vânzarea primelor parcele eliberate a adus orașului peste 1,9 milioane de coroane, bani care au finanțat dezvoltarea.

Un plan pentru un oraș nou

Ce să faci cu un inel uriaș de teren liber în jurul centrului? Răspunsul a venit de la Viena, unde pe locul vechilor ziduri se construise faimosul Ring, un bulevard circular cu clădiri monumentale. În 1893, arhitecții budapestani Lajos Ybl și Aladár Kovács-Sebestény au întocmit un plan de sistematizare pentru Timișoara inspirat de acest model. Planul a fost simplificat și adaptat pe parcurs, dar ideea de bază a rămas: legarea Cetății de cartiere prin bulevarde largi, cu clădiri cu parter și trei etaje, lipite una de alta, cu aspect monumental.

Omul care a condus această transformare a fost primarul Carol Telbisz, în funcție între 1885 și 1914. Pe vremea lui, orașul a primit tramvai electric, apă curentă, canalizare și străzi pavate. Cartierele s-au unit cu centrul nu doar pe hartă, ci și administrativ: suburbia de la sud de esplanadă a primit în 1896 numele de Elisabetin, iar Mehala a fost alipită orașului în 1910. Un om important al acestor ani a fost și inginerul Stan Vidrighin, autorul proiectelor pentru rețeaua de apă și canalizare, care va deveni mai târziu primar al orașului.

Orașul creștea văzând cu ochii. Pe teritoriul actual al Timișoarei trăiau aproximativ 38.700 de oameni în 1880 și peste 74.000 în 1910: populația aproape se dublase în trei decenii (vezi graficul din capitolul 8). Banii veneau mai ales din comerțul cu cereale al câmpiei bănățene, din meșteșuguri și din industrie. Proprietarii de pământ și negustorii de cereale s-au organizat chiar într-o asociație, Societatea Lloyd, care avea să-și construiască un palat pe Corso.

Secession: arhitectura cu flori și valuri

Noile clădiri au fost ridicate în stilul la modă al epocii, Secession, varianta central-europeană a Art Nouveau-ului. În locul ornamentelor clasice severe, fațadele s-au umplut de linii ondulate, motive florale, ceramică colorată și ferestre de forme neașteptate. Timișoara este considerată unul dintre orașele din România cu cele mai multe clădiri Secession.

Numele cel mai legat de acest stil este al arhitectului László Székely, arhitect-șef al orașului între 1903 și 1922. El a proiectat zeci de clădiri publice și private, printre care Baia Neptun (1912–1914) și Palatul Dauerbach (1911–1912), cu cornișa lui ondulată și plăcile de ceramică albastră. Pe Corso, Palatul Lloyd a fost construit între 1910 și 1912 după planurile lui Lipót Baumhorn, același arhitect care proiectase sinagoga din Fabric. Era sediul unei burse de cereale și produse agricole, iar azi găzduiește Rectoratul Universității Politehnica. Alături, Palatul Löffler (1912–1913), construit pentru familia antreprenorului Jacob Löffler, este un alt exemplu de Secession vienez.

Teatrul, biserica și Corso-ul

Unul dintre primele simboluri ale orașului modern s-a ridicat chiar pe marginea Cetății, înainte de căderea zidurilor. Planurile pentru Teatrul Franz Joseph au fost aprobate în 1871, iar construcția a început în 1872. Proiectul a pornit din atelierul vienez al lui Ferdinand Fellner cel Bătrân, iar lucrarea a fost dusă la capăt de firma Fellner & Helmer, care avea să construiască teatre în toată Europa Centrală. Clădirea a fost inaugurată pe 22 septembrie 1875. Un incendiu i-a distrus sala în 1880, iar alt incendiu, mult mai grav, a mistuit-o în 1920. Refacerea, cu o fațadă cu totul nouă, este povestită în capitolul 13.

În Fabric, comunitatea catolică în creștere avea nevoie de o biserică nouă. Biserica Millennium, numită așa pentru a celebra o mie de ani de la întemeierea statului maghiar, a fost proiectată tot de Lajos Ybl. Piatra de temelie a fost pusă pe 4 octombrie 1896, iar biserica neoromanică, construită din aproape 4 milioane de cărămizi, a fost sfințită pe 13 octombrie 1901. Este cea mai mare biserică romano-catolică din Timișoara.

Între Teatru și fosta cetate a început să se contureze o promenadă: Corso, pe una dintre laturile lungi ale actualei Piețe a Victoriei. Aici se plimbau seara familiile înstărite, aici erau cafenelele și magazinele elegante. Piața așa cum o știm azi, cu Catedrala Mitropolitană la capătul opus, s-a definitivat abia în perioada interbelică.

Belle Époque s-a încheiat brusc în vara lui 1914. Războiul care a urmat avea să schimbe nu doar viața orașului, ci și țara căreia îi aparținea (vezi capitolul 12).

Între 1914 și 1920, Timișoara a trecut prin cea mai rapidă succesiune de schimbări politice din istoria ei. A intrat în război ca oraș al Ungariei habsburgice și a ieșit din el ca oraș al României, după ce a trăit o republică efemeră, o ocupație sârbească și o prezență militară franceză. Granițele trasate atunci au împărțit Banatul în trei.

1914: războiul vine de aproape

Pe 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Pentru Timișoara, frontul nu era o noțiune îndepărtată: granița cu Serbia, pe Dunăre, era la puțin peste 100 de kilometri. Bărbații din oraș și din satele bănățene, germani, maghiari, români, sârbi, evrei, au fost mobilizați și trimiși pe fronturile armatei austro-ungare.

Orașul a devenit un spate al frontului: garnizoană, nod de cale ferată, loc de spitale și de depozite. În toamna lui 1915, Puterile Centrale au lansat o mare ofensivă împotriva Serbiei, sub comanda feldmareșalului german August von Mackensen. Fotografia lui din Piața Unirii, din 1915, păstrează amintirea acelor luni în care Timișoara a fost aproape de centrul operațiunilor.

În august 1916, România a intrat în război de partea Antantei și a atacat Transilvania. Pentru românii din Banat, care erau cetățeni ai Ungariei, situația era dureroasă: frații lor din Regat luptau de cealaltă parte a frontului. Pe măsură ce războiul se prelungea, au venit lipsurile, rechizițiile, scumpirile și oboseala.

Toamna lui 1918: Republica Bănățeană

În octombrie 1918, Austro-Ungaria se prăbușea. Popoarele imperiului își proclamau pe rând independența, iar la Budapesta venea la putere un guvern democratic, condus de Mihály Károlyi. În acest gol de putere, la Timișoara a fost proclamată, în jurul datei de 31 octombrie 1918 (unele surse dau 1 noiembrie), Republica Bănățeană.

Liderul ei a fost Otto Roth, un avocat socialist de limbă germană, de origine evreiască. Republica propunea o idee neobișnuită pentru acele vremuri: un Banat multietnic, organizat după modelul cantoanelor elvețiene, în locul împărțirii lui între state naționale. Proiectul a fost susținut de o parte a maghiarilor, șvabilor și evreilor din oraș, dar a fost respins de românii și sârbii din regiune, care se orientau spre București, respectiv Belgrad. Republica a fost recunoscută doar de noua Republică Ungară.

Puterea reală a noului guvern abia depășea limitele orașului. În sate au izbucnit revolte țărănești, îndreptate împotriva autorităților, a notarilor și a marilor proprietari. Garda republicii, condusă de ofițerul maghiar Albert Bartha, le-a reprimat la Denta, Făget și Cărpiniș. Un istoric numără aproximativ 160 de victime ale acestor tulburări în prima jumătate a lui noiembrie.

Sârbii, francezii și Alba Iulia

La mijlocul lui noiembrie 1918, armata sârbă a intrat în Timișoara. Sursele dau date ușor diferite, 15 sau 17 noiembrie. Trupele conduse de colonelul Čolović au fost primite fără luptă. Roth a rămas, formal, guvernator civil, dar orașul se afla acum sub ocupație militară sârbească, iar Serbia revendica întregul Banat.

Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Marea Adunare Națională a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a proclamat unirea cu România. Printre delegați erau și reprezentanți ai românilor bănățeni. În aceeași zi, Serbia se unea cu celelalte teritorii sud-slave în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, viitoarea Iugoslavie. Două state aliate, care luptaseră de aceeași parte în război, revendicau acum aceeași provincie.

Pentru a evita un conflict armat între ele, Antanta a trimis trupe franceze. Pe 3 decembrie 1918, soldați francezi au sosit la Timișoara. Comandanții lor au încercat să mențină echilibrul între sârbi, români și comunitățile locale. Republica Bănățeană, care mai exista doar cu numele, a fost desființată pe 20 februarie 1919.

3 august 1919: administrația românească

Soarta Banatului s-a decis la masa negocierilor, la Conferința de Pace de la Paris. Delegația României, condusă de Ion I. C. Brătianu, a cerut întregul Banat, iar Serbia a cerut și ea cea mai mare parte a lui. Marile Puteri au ales o linie de compromis, care a împărțit regiunea.

Timișoara a revenit României. Trupele sârbe s-au retras, iar pe 28 iulie 1919 a fost instalată administrația românească. Pe 3 august 1919, armata română a intrat în oraș. Ziua a rămas în memoria urbană: fosta Piață a Domului se numește de atunci Piața Unirii, iar unul dintre bulevardele importante ale orașului poartă numele „3 August 1919”.

Pentru locuitori, schimbarea a fost profundă. Limba oficială, școlile, moneda, administrația și ziarele s-au schimbat în câțiva ani. O parte dintre funcționarii maghiari au plecat în Ungaria, iar în oraș au venit funcționari, profesori și militari din restul României. Totodată, au apărut instituții noi: în 1920 a fost înființată Școala Politehnică, prima instituție de învățământ superior a orașului (vezi capitolul 13). Tot în acel an, pe 31 octombrie 1920, un incendiu a distrus teatrul din centrul orașului.

Trianon și noua hartă

Granița a fost confirmată prin Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920 între Puterile Aliate și Ungaria. Banatul istoric a fost împărțit în trei: aproximativ două treimi au revenit României, circa o treime Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar un colț mic, lângă Szeged, a rămas Ungariei. Linia a mai fost ajustată în anii următori. Printr-un protocol încheiat la Belgrad pe 24 noiembrie 1923, cele două țări au făcut un schimb de localități, iar orașul Jimbolia a trecut oficial la România abia în 1924.

Pentru Timișoara, noua hartă a însemnat o poziție nouă: un oraș de graniță, aproape de Iugoslavia și de Ungaria, despărțit de o parte a vechiului său hinterland. Orașul și-a pierdut legăturile firești cu localități care ajunseseră acum în alte țări, dar a devenit cel mai important centru al Banatului românesc. Banatul a fost organizat în județe, iar Timișoara a devenit reședința județului Timiș-Torontal. Pentru comunitățile orașului, granițele noi au adus și o întrebare nouă: cum să fii german, maghiar, sârb sau evreu într-un stat național român. Răspunsurile, uneori fericite, alteori dureroase, sunt subiectul capitolelor următoare (vezi capitolul 13).

În august 1919, armata română intra în Timișoara, iar un an mai târziu Tratatul de la Trianon fixa noua graniță (vezi capitolul 12). Orașul de pe Bega trecea, după aproape două secole de stăpânire habsburgică, într-un stat nou. Ce a urmat nu a fost o ruptură, ci o metamorfoză: două decenii în care Timișoara și-a construit o universitate tehnică, o catedrală uriașă, un bulevard elegant și cele mai bune echipe de fotbal din țară — până când anii '30 au adus și umbre.

Un oraș vechi într-o țară nouă

După Primul Război Mondial, Timișoara a devenit unul dintre cele mai mari orașe ale României Mari și centrul administrativ al județului Timiș-Torontal. Recensământul din 1930 a numărat aici 91.580 de locuitori (unele lucrări dau cifre puțin diferite, în jur de 91.800). Era un oraș cu adevărat amestecat: aproximativ câte o treime germani și maghiari, circa un sfert români, plus o comunitate evreiască de câteva mii de oameni, sârbi, bulgari bănățeni, slovaci și alții. Proporțiile exacte diferă după cum îi întrebai pe oameni — de limba maternă, de etnie sau de religie — iar unii evrei s-au declarat, de pildă, maghiari ca naționalitate. Despre cifrele recensămintelor vorbim pe larg în capitolul 8.

Noua administrație românească a adus funcționari, ofițeri, profesori și preoți din alte provincii, iar numărul românilor din oraș a crescut constant. În același timp, germanii și maghiarii și-au păstrat școlile, bisericile, asociațiile și ziarele. Pe stradă se auzeau germana, maghiara, româna și sârba, adesea în aceeași familie. Până în 1941, populația urcase la aproape 111.000 de locuitori.

Politehnica: o școală pentru ingineri

Cea mai importantă moștenire a acestor ani este probabil Școala Politehnică. Consiliul Dirigent al Transilvaniei a hotărât înființarea ei în februarie 1920, iar decretul a fost semnat de regele Ferdinand I pe 11 noiembrie 1920. Cursurile au început pe 29 noiembrie 1920, cu 117 studenți veniți din toate provinciile țării. Primul rector a fost matematicianul Traian Lalescu, care a pus bazele unei reviste de matematică a orașului.

La început, cursurile se țineau într-o clădire de școală primară. În 1923 au fost inaugurate pavilioanele noi de pe bulevardul care poartă azi numele lui Mihai Viteazul, în prezența regelui Ferdinand. Potrivit tradiției universității, regele ar fi spus atunci că nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește în ea. Politehnica a transformat Timișoara într-un oraș al inginerilor — o identitate pe care o păstrează și azi, când absolvenții ei lucrează în industria auto, în energie și în IT.

Corso, catedrală și un teatru cu fațadă nouă

Când fortificațiile au fost demolate, între Teatru și Bega s-a deschis un spațiu larg (vezi capitolul 11). Primul palat de aici, Palatul Lloyd, primise autorizația de construire în 1910. În perioada interbelică, bulevardul — numit atunci Bulevardul Regele Ferdinand — a devenit salonul în aer liber al orașului. Pe partea dreaptă, dinspre Teatru spre Catedrală, era Corso, promenada „lumii bune”; pe partea stângă, Surogatul, unde se plimbau mai ales tinerii, studenții și muncitorii. Ieșitul „la Corso” duminica era un ritual: haine bune, cafea, priviri, întâlniri.

La un capăt al bulevardului stătea Teatrul. În 1920, un incendiu a distrus mare parte din clădire; doar aripile laterale au scăpat. Reconstrucția a urmat planurile arhitectului Duiliu Marcu: fațadele laterale și-au păstrat stilul vechi, dar fațada principală și sala au primit un aspect neobizantin, considerat potrivit pentru un oraș devenit românesc. Teatrul s-a redeschis în 1928. De aceea clădirea Operei arată azi ca și cum ar avea două personalități: vieneză pe laturi, românească în față.

La celălalt capăt, pe un teren mlăștinos de lângă Bega, a început în 1936 construcția Catedralei Mitropolitane ortodoxe, după proiectul arhitectului Ion Traianescu. Piatra de temelie a fost sfințită pe 20 decembrie 1936, lucrările principale s-au încheiat în 1940, dar războiul a amânat finisajele; catedrala a fost inaugurată și sfințită abia în octombrie 1946. Turnul central are circa 90 de metri. Stilul amestecă tradiția moldovenească cu elemente bizantine, iar acoperișul e din țiglă colorată smălțuită. Catedrala a închis bulevardul și l-a transformat, practic, în piață.

Orașul campionilor de fotbal

Dacă ar trebui să alegi un singur cuvânt pentru Timișoara interbelică, „fotbal” ar fi un candidat serios. Clubul Chinezul, fondat în 1910 sub numele maghiar Kinizsi (după Pavel Chinezul, eroul medieval din capitolul 4), a câștigat șase campionate naționale la rând, între 1922 și 1927 — un record pentru acea vreme.

Pe 21 octombrie 1928 a luat naștere Ripensia, considerat primul club de fotbal din România care a adoptat statutul profesionist. Ripensia a câștigat patru titluri de campioană (1933, 1935, 1936 și 1938) și două Cupe ale României (1934 și 1936). La primul Campionat Mondial, în Uruguay, în 1930, lotul României a inclus jucători de la cluburile timișorene Chinezul și Banatul. Pe lângă ele exista și Politehnica, clubul studenților, înființat în decembrie 1921, care avea să devină după război echipa cea mai iubită a orașului.

Fabrici, ziare și cafenele

Economia orașului se sprijinea pe industria moștenită din vremea Austro-Ungariei — țesătorii, fabrica de tutun, fabrica de pălării, berăria, morile — la care s-au adăugat ateliere și fabrici noi. Una dintre ele, înființată în 1921 sub numele „Dura”, avea să devină după naționalizare celebra ELBA (vezi capitolul 15). Mulți meșteșugari erau germani, maghiari sau evrei, iar micile ateliere de cartier — brutării, croitorii, tâmplării — dădeau culoare străzilor din Fabric și Iosefin.

Presa reflecta amestecul orașului: apăreau ziare în română, germană, maghiară, iar unele publicații erau chiar bilingve. Cafenelele de pe Corso și din Cetate erau locuri unde se citeau gazetele, se discuta politică și se încheiau afaceri. Teatrul găzduia trupe în mai multe limbi, iar în 1921 George Enescu a susținut concerte în oraș.

Umbrele anilor '30

Marea criză economică de după 1929 a lovit și Banatul: prețurile produselor agricole s-au prăbușit, au apărut șomajul și tensiunile sociale. Ca în toată Europa, s-au întărit mișcările extremiste. În România, cea mai violentă a fost Garda de Fier (Mișcarea Legionară), de extremă dreapta și antisemită, care a avut adepți și printre unii studenți de la Timișoara.

Pe 26 noiembrie 1938, în timpul unui spectacol al trupei actriței evreice Sidy Thal, la teatrul din oraș, legionarii au aruncat grenade în sală. Au murit cel puțin două persoane — sursele mai recente vorbesc de patru morți și în jur de 70 de răniți. Atentatul a fost unul dintre cele mai grave acte de terorism antisemit din România interbelică. În 2023, povestea a fost readusă pe scenă de Teatrul German de Stat din Timișoara, împreună cu Teatrul Evreiesc de Stat din București.

Comunitatea evreiască a Timișoarei — cu sinagogi, școli, asociații culturale și sportive — număra în jur de 11.000 de oameni la începutul anilor '40. Din 1938, regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, apoi cel al generalului Antonescu au introdus legi antisemite tot mai dure. În vara lui 1940, România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei și Transilvania de Nord. Banatul a rămas românesc, dar epoca de aur a Corso-ului se terminase. Ce a urmat — războiul, persecuțiile și deportările — este povestea capitolului 14.

Între 1940 și 1956, Timișoara a trecut prin dictatură, război, bombardamente, ocupație sovietică și instaurarea comunismului. Clădirile au rămas în mare parte în picioare. Oamenii însă au fost, rând pe rând, persecutați, deportați sau mutați cu forța: evreii, apoi germanii, apoi zeci de mii de familii de la granița cu Iugoslavia. Este un capitol greu, pe care îl povestim cu grijă, fără să punem o suferință deasupra alteia.

România în război

Vara lui 1940 a fost catastrofală pentru România: țara a pierdut Basarabia și nordul Bucovinei în fața URSS, iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) Transilvania de Nord a fost dată Ungariei. Banatul a rămas românesc. În septembrie, generalul Ion Antonescu a preluat puterea, iar în noiembrie România s-a alăturat Axei. Pe 22 iunie 1941, armata română a intrat, alături de Germania, în războiul împotriva Uniunii Sovietice.

Timișoara era departe de front, dar războiul s-a simțit în fiecare casă: bărbați mobilizați, raționalizare, cenzură. Comunitatea germană a orașului și a Banatului era condusă atunci de „Grupul Etnic German”, o organizație aliniată la Germania nazistă. În urma unui acord româno-german din 12 mai 1943, zeci de mii de tineri germani din România — mulți din Banat — au fost recrutați în armata germană, cei mai mulți în Waffen-SS; unii s-au înrolat din convingere, alții sub presiunea comunității și a propagandei. Această realitate avea să fie folosită, după război, ca pretext pentru o pedeapsă colectivă.

Evreii din Banat: supraviețuire într-un stat antisemit

Regimul Antonescu a fost responsabil pentru unul dintre cele mai mari masacre de evrei din Europa în afara Germaniei. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia Wiesel) a stabilit că între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși sau au murit în teritoriile aflate sub controlul României — mai ales în Basarabia, Bucovina și Transnistria.

Evreii din Banat și din sudul Transilvaniei au avut o soartă diferită, dar nu ușoară. Au fost lipsiți de drepturi, au pierdut locurile de muncă, iar bunurile comunității și multe proprietăți private au fost confiscate prin așa-numita „românizare”. Bărbații erau obligați la muncă forțată pe șantiere, mai ales pentru armată. Unii lideri ai comunității au fost arestați. În vara lui 1942, guvernul a acceptat un plan german de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei și Banat spre lagărul de exterminare de la Belzec, în Polonia ocupată. Planul nu a fost pus în aplicare: în toamna lui 1942 deportarea a fost amânată, apoi abandonată. Istoricii datează decizia diferit (august sau octombrie 1942) și explică schimbarea prin mai mulți factori — intervențiile liderilor evrei, ale unor oameni politici și ale unor înalți prelați, dar și calculele lui Antonescu în fața unui război care începea să meargă prost.

Comunitatea evreiască a Timișoarei, în jur de 11.000 de oameni, a supraviețuit în cea mai mare parte; numărul ei a crescut chiar, prin refugiați. În 1944, evrei fugiți din Ungaria au încercat să treacă granița spre Arad și Timișoara, iar unii au reușit.

Diferența față de Transilvania de Nord, aflată atunci sub administrație ungară, este cutremurătoare: în mai–iunie 1944, aproximativ 132.000 de evrei de acolo au fost deportați la Auschwitz, iar cei mai mulți au fost uciși. Tot regimul Antonescu a deportat în Transnistria circa 25.000 de romi din toată țara, dintre care aproximativ 11.000 au murit. Din județul Timiș, potrivit cercetătorilor, au fost deportați doar câteva zeci, după ce autoritățile locale au contestat listele.

Bombe asupra orașului

În primăvara și vara lui 1944, aviația aliată a bombardat nodurile de cale ferată din România. Timișoara a fost lovită în noaptea de 16 spre 17 iunie 1944 de bombardiere britanice și americane, care au țintit triajul și atelierele de cale ferată; au murit cel puțin 12 oameni și zeci de case au fost distruse. Cel mai greu atac a venit pe 3 iulie 1944, când peste 100 de bombardiere americane B-24 au lovit orașul: în jur de 90 de morți, conform documentelor vremii. Cifrele diferă de la o sursă la alta.

După ce România a întors armele, la 23 august 1944, a fost rândul aviației germane și ungare să atace. Într-un raid din noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1944, mai multe bombe au căzut pe Catedrala Mitropolitană, încă nesfințită; doar una a explodat.

23 august 1944 și bătălia pentru Timișoara

Pe 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat pe Antonescu, iar România a trecut de partea Aliaților. Pentru Banat a urmat o perioadă periculoasă: în septembrie 1944, trupe germane și ungare au pornit o ofensivă spre Timișoara și Arad. Ofensiva asupra Timișoarei a fost oprită de trupele române, alături de unități sovietice, iar Armata Roșie a intrat în oraș la mijlocul lui septembrie. Pentru timișoreni, sfârșitul războiului a însemnat și începutul ocupației sovietice, care avea să dureze până în 1958.

Ianuarie 1945: germanii, deportați în URSS

La începutul lui ianuarie 1945, la cererea Uniunii Sovietice, autoritățile române au început ridicarea etnicilor germani apți de muncă: bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani. Nu conta ce făcuse fiecare în război — conta doar etnia. Din toată România au fost deportate în jur de 70.000 de persoane (unele estimări merg mai sus), dintre care o parte importantă din Banat, inclusiv din Timișoara. Au fost duse în vagoane de marfă în minele din Donbas, în Ural și în alte regiuni, pentru „muncă de reconstrucție”.

Condițiile erau foarte grele: frig, foame, muncă istovitoare. Cel puțin 3.000 dintre deportații din România au murit în lagăre. Supraviețuitorii s-au întors în valuri, între sfârșitul lui 1945 și începutul anilor '50; unii au fost trimiși direct în Germania și nu și-au mai revăzut casele. Între timp, reforma agrară din martie 1945 confiscase pământurile multor familii germane.

Comunismul pune stăpânire pe oraș

Sub presiune sovietică, comuniștii au preluat treptat puterea: guvernul Groza în martie 1945, alegerile falsificate din noiembrie 1946, abdicarea forțată a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947. Pe 11 iunie 1948, fabricile, băncile și minele au fost naționalizate; în Timișoara, întreprinderi cu tradiție au trecut în proprietatea statului și și-au schimbat numele. Au urmat colectivizarea agriculturii, arestarea opozanților, închiderea școlilor confesionale și desființarea multor asociații — inclusiv a celebrului club Ripensia, în 1948.

Comunitatea evreiască, care număra după război peste 13.000 de oameni, a început să se micșoreze prin emigrare, mai ales spre Israel. Iar în 1946 a fost înființată, prin decret regal, Opera Română din Timișoara — un semn că viața culturală continua, chiar în vremuri întunecate.

Rusaliile negre: deportarea în Bărăgan

După ruptura dintre Stalin și liderul iugoslav Tito, în 1948, granița cu Iugoslavia a devenit, în ochii regimului, o zonă „periculoasă”. În noaptea de Rusalii, 17 spre 18 iunie 1951 (unele surse indică noaptea de 18 spre 19 iunie), trupe ale Securității și ale armatei au înconjurat satele dintr-o fâșie de aproximativ 25 de kilometri de-a lungul graniței, în Banat și în Mehedinți. Familiile au primit câteva ore să-și strângă lucrurile.

Potrivit documentelor Ministerului de Interne, au fost deportate 12.791 de familii, adică 40.320 de oameni; alte surse vorbesc de peste 44.000. Erau țărani înstăriți („chiaburi”), refugiați din Basarabia și Bucovina, aromâni, germani, sârbi, bulgari bănățeni, maghiari și români — oameni considerați „nesiguri” din motive politice, sociale sau etnice. Au fost duși cu trenul, în vagoane de vite, în câmpia Bărăganului, și lăsați pe câmp, unde au fost obligați să-și ridice singuri case din pământ. Așa au apărut 18 sate noi.

Aproximativ 1.600–1.700 de oameni au murit în anii de „domiciliu obligatoriu”, între ei 175 de copii. Restricțiile au fost ridicate printr-o decizie din decembrie 1955, iar cei mai mulți s-au întors acasă în 1956. Mulți și-au găsit casele ocupate de alții și nu le-au mai recuperat niciodată. Abia după 1990 foștii deportați au primit recunoaștere și o mică indemnizație. Astăzi, 18 iunie este, în România, ziua de comemorare a victimelor deportărilor din timpul regimului comunist.

Toate aceste traume au schimbat compoziția orașului. Timișoara care intra în anii '50 era tot mai românească, tot mai muncitorească și tot mai atent supravegheată. Cum a arătat viața sub comunism — fabrici, blocuri, cozi, dar și studenți curajoși și scriitori incomozi — aflăm în capitolul 15.

Patruzeci de ani de comunism au schimbat Timișoara mai mult decât orice război. Orașul s-a umplut de fabrici și de cartiere de blocuri, populația aproape s-a triplat, iar vechile comunități germane și evreiești s-au risipit prin emigrare. În același timp, aici au existat studenți care au ieșit în stradă în 1956, scriitori care au refuzat să tacă și oameni care priveau, pe ascuns, televiziunile vecinilor. Toate acestea au pregătit, fără să știe nimeni, decembrie 1989.

Octombrie 1956: studenții nu mai tac

Pe 23 octombrie 1956, la Budapesta a izbucnit revoluția maghiară împotriva regimului comunist și a ocupației sovietice. Vestea a ajuns repede la Timișoara, unde mulți vorbeau maghiara și ascultau posturile de radio străine. Pe 30 octombrie 1956, studenții Politehnicii s-au adunat într-un amfiteatru al Facultății de Mecanică, apoi în cantină. Sursele vorbesc de peste 2.000 de participanți.

Revendicările lor erau curajoase pentru acea vreme: retragerea trupelor sovietice din România, libertatea presei și a cuvântului, eliminarea obligativității limbii ruse, mai puține ore de marxism, burse pentru toți studenții, salarii pe măsura prețurilor și dări mai mici pentru țărani. În aceeași seară, organizatorii au fost arestați. Pe 31 octombrie, aproximativ o mie de studenți care protestau au fost încercuiți de trupe, urcați în camioane și duși într-o fostă unitate militară de la Becicherecu Mic, lângă oraș.

Au urmat procese: studenții considerați lideri au primit pedepse între câteva luni și opt ani de închisoare; zeci de alții au fost exmatriculați, iar unii profesori au fost sancționați. Mișcarea a fost una dintre primele manifestări publice de opoziție față de regimul comunist din România. În fiecare an, la 30 octombrie, Universitatea Politehnica o comemorează.

Orașul fabricilor

Regimul comunist a pariat pe industrializare. Fabricile naționalizate în 1948 au fost extinse, iar altele noi au apărut pe platforme industriale la marginea orașului. Una dintre cele mai cunoscute a fost ELBA: născută în 1921 ca „Uzinele Dura”, numită după naționalizare „Electrobanat”, ea producea acumulatori, corpuri de iluminat și faruri. Din 1973, pe baza unei licențe franceze, ELBA a devenit producătorul farurilor pentru autoturismele Dacia. În anii '80 lucrau aici aproximativ 5.000 de oameni, în trei schimburi.

Alături de ELBA erau Uzinele Mecanice Timișoara (UMT), fabricile textile și de încălțăminte, industria alimentară și multe altele. Pentru a umple fabricile, au venit în oraș zeci de mii de oameni din alte regiuni ale țării, mai ales din Oltenia, Moldova și Maramureș. Populația a crescut spectaculos: de la 111.987 locuitori în 1948 la 174.243 în 1966, 269.353 în 1977 și 334.115 în 1992.

Blocuri, universități și un calculator

Noii veniți aveau nevoie de locuințe. Așa au apărut marile cartiere de blocuri — Circumvalațiunii, Calea Aradului, Calea Șagului, Dâmbovița, Calea Lipovei și altele — construite repede, după proiecte tip. Vechile cartiere istorice au fost lăsate să se degradeze, dar, spre deosebire de București, centrul Timișoarei a scăpat în mare parte de demolările masive din anii '80.

Orașul a devenit și un important centru universitar. Pe lângă Politehnică și Facultatea de Medicină (înființată printr-un decret din decembrie 1944), în 1962 a luat naștere Universitatea din Timișoara, astăzi Universitatea de Vest. La Politehnică, pe 25 martie 1961, a fost pus în funcțiune MECIPT-1, construit de matematicianul Iosif Kaufmann și inginerul Wilhelm Löwenfeld — primul calculator electronic realizat într-o universitate din România și al doilea din țară. Au apărut și instituții culturale noi: în 1953, teatrele de stat maghiar și german, iar în 1955, Radio Timișoara.

Plecările: germani și evrei „vânduți”

Comunitățile care dăduseră Timișoarei caracterul ei multicultural au început să plece. Mulți evrei au emigrat în Israel: comunitatea locală a scăzut de la peste 13.000 de oameni în 1947 la aproximativ 6.700 în 1956 și la circa 3.000 în 1971. Regimul a cerut bani pentru fiecare emigrant — istoricul Radu Ioanid estimează că, sub Ceaușescu, peste 40.000 de evrei au fost „vânduți” pentru aproximativ 112 milioane de dolari.

Același mecanism a funcționat pentru etnicii germani, numiți în Banat șvabi. Din anii '60–'70, Republica Federală Germania a plătit statului român sume pentru fiecare persoană lăsată să plece, în funcție de studii; ulterior, potrivit unor negociatori, s-a ajuns la o taxă fixă de câteva mii de mărci de om. Un acord secret din 1978 permitea aproximativ 11.000 de plecări pe an. Banii erau colectați de ofițeri ai Securității. Estimările diferă, dar în total peste 200.000 de germani din România au plecat astfel în Germania până în 1989; alți aproximativ 200.000 au plecat în primii ani după 1990. Satele șvăbești din jurul Timișoarei s-au golit, iar orașul a pierdut o parte din vechea lui identitate.

Scriitori incomozi: Aktionsgruppe Banat și Herta Müller

În 1972, câțiva tineri scriitori de limbă germană din Banat au format Aktionsgruppe Banat („Grupul de Acțiune Banat”): Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner. Scriau o poezie directă, ironică, critică față de realitatea din jur. Securitatea i-a urmărit și i-a hărțuit, iar în 1975 grupul a fost desființat; unii membri au fost anchetați sau arestați, iar mulți dintre ei au emigrat mai târziu în Germania.

Herta Müller, născută în 1953 la Nițchidorf, un sat șvăbesc din Banat, a studiat germana și româna la Universitatea din Timișoara între 1973 și 1976. Era apropiată de scriitorii acestui cerc (unele surse o asociază cu grupul; istoricii precizează însă că nu a fost membră propriu-zisă, ci a fost influențată de el). După facultate a lucrat ca traducătoare într-o fabrică de mașini din Timișoara. În 1979, Securitatea i-a cerut să-și spioneze colegii; a refuzat și și-a pierdut locul de muncă. A emigrat în Germania în 1987, împreună cu scriitorul Richard Wagner, iar în 2009 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Cărțile ei descriu, cu o precizie dureroasă, frica de zi cu zi din România lui Ceaușescu.

Anii '80: frig, cozi și ferestre spre Vest

În anii '80, Ceaușescu a decis să plătească toată datoria externă a țării, cu prețul unor lipsuri cumplite. Alimentele de bază erau raționalizate, iar la carne, ulei sau zahăr se stătea la cozi lungi. Iarna, apartamentele erau reci, curentul se oprea seara, iar televiziunea națională emitea doar câteva ore pe zi, mai ales despre „conducătorul iubit”. Securitatea avea informatori peste tot, iar oamenii învățaseră să vorbească în șoaptă.

Timișoara avea însă un avantaj rar: vecinii. Cu antene improvizate, timișorenii prindeau televiziunile din Iugoslavia și Ungaria, unde se vedeau filme occidentale, reclame, muzică și știri mai libere. Mulți au aflat așa, în toamna lui 1989, cum cădeau regimurile comuniste din Polonia, Ungaria, Germania de Est și Cehoslovacia. Granița cu Iugoslavia era, în același timp, și o tentație periculoasă: unii au încercat să fugă peste ea, cu prețul vieții.

La sfârșitul lui 1989, Timișoara era un oraș mare, industrial, obosit și nemulțumit — dar și unul în care oamenii știau mai multe despre lume decât voia regimul. Era nevoie doar de o scânteie. Ea s-a aprins în fața unei biserici reformate din Piața Maria, în capitolul 16.

În decembrie 1989, regimurile comuniste din Europa Centrală căzuseră deja unul după altul. România lui Ceaușescu părea neclintită. Apoi, într-o vineri de iarnă, câțiva credincioși s-au strâns în fața unei case parohiale din Timișoara ca să-și apere pastorul. În șapte zile, protestul lor a devenit o revoltă, revolta a fost înecată în sânge, iar orașul s-a ridicat din nou — și a fost primul din țară care s-a declarat liber. Este cel mai important capitol din istoria recentă a Timișoarei și îl povestim cu respect pentru cei care și-au pierdut viața.

Pastorul din Piața Maria

László Tőkés era pastor al parohiei reformate (calvine) maghiare din Timișoara, cu biserica și casa parohială lângă Piața Maria. Critica deschis politica regimului, în special planul de „sistematizare” a satelor. Pe 24 iulie 1989, televiziunea de stat maghiară a difuzat un interviu înregistrat în secret cu el. La scurt timp, episcopul său, sub presiunea autorităților, a dispus mutarea lui din Timișoara, iar în octombrie o instanță a decis evacuarea. Data fixată: vineri, 15 decembrie 1989.

În ziua aceea, enoriașii lui au format un lanț uman în jurul casei parohiale, ca să împiedice intrarea miliției. Au rămas acolo și noaptea. Era, la început, un protest mic, al unei comunități religioase care își apăra pastorul.

16 decembrie: protestul devine revoltă

Sâmbătă, 16 decembrie, mulțimea a crescut. Lângă credincioșii maghiari au venit români, studenți, muncitori, trecători. Pe la ora 17:30, tramvaiele din zonă au fost oprite, iar din mulțime au început să se audă strigăte noi: „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!”. Un protest pentru un om devenise un protest împotriva regimului. O coloană a pornit spre centru și spre sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist. Forțele de ordine au intervenit cu tunuri de apă și gaze lacrimogene; protestatarii au capturat și au scos din funcțiune câteva mașini cu apă. Până după miezul nopții au avut loc bătăi și arestări, mai ales în zona Catedralei.

Pe 17 decembrie, Tőkés și soția lui au fost ridicați și duși cu forța la Mineu, un sat din județul Sălaj, unde au rămas până pe 22 decembrie. Dar revolta nu mai depindea de el.

17 decembrie: ziua în care s-a tras

Duminică, 17 decembrie, mii de oameni au ieșit din nou în stradă. Protestatarii au pătruns în sediul Comitetului Județean de partid și au aruncat pe ferestre documente și volume cu operele lui Ceaușescu. În aceeași zi, într-o teleconferință cu conducerea partidului, Ceaușescu a cerut ca demonstranții să fie opriți cu orice preț. Au fost trimiși la Timișoara generali și înalți activiști, iar armata a fost scoasă pe străzi cu tancuri și transportoare blindate.

Spre seară, s-a deschis focul. S-a tras în mai multe locuri: în Piața Libertății, în zona Operei și pe treptele Catedralei, pe podul Decebal peste Bega, pe Calea Lipovei și pe Calea Girocului. Au tras militari, dar și efective ale Miliției și Securității. Printre victime au fost tineri, femei, copii, oameni care doar treceau pe stradă. La Spitalul Județean au ajuns, în câteva ore, aproape 300 de răniți. Numărul morților din acea zi diferă de la o sursă la alta — între aproximativ 55 și 70 —, iar 17 decembrie rămâne cea mai sângeroasă zi a Revoluției la Timișoara.

18–19 decembrie: tăcerea și „Operațiunea Trandafirul”

Pe 18 decembrie, Ceaușescu a plecat într-o vizită oficială în Iran, convins că situația era sub control. Orașul era plin de soldați, iar grupurile de oameni erau împrăștiate. Seara, un grup de aproximativ 30 de tineri s-a adunat pe treptele Catedralei cu lumânări și cu un steag din care decupaseră stema comunistă. S-a tras din nou; au fost morți și răniți.

În noaptea de 18 spre 19 decembrie, regimul a încercat să șteargă urmele masacrului. 43 de trupuri au fost luate din morga Spitalului Județean, încărcate într-un camion și duse la București, unde au fost incinerate la crematoriul „Cenușa”. Cenușa a fost aruncată într-un canal la marginea Bucureștiului, la Popești-Leordeni. Acțiunea a fost numită „Operațiunea Trandafirul”. Multe familii nu au avut niciodată un mormânt la care să-și plângă morții.

Pe 19 decembrie, muncitorii din marile fabrici ale orașului au refuzat să lucreze. Activiștii și generalii veniți să-i convingă să se întoarcă la mașini au eșuat. Soldații au început să fraternizeze cu oamenii, iar strigătul „Armata e cu noi!” se auzea tot mai des.

Urmărește pe harta de mai jos, zi cu zi, unde s-au petrecut principalele evenimente.

20 decembrie: primul oraș liber

Miercuri, 20 decembrie, coloane uriașe de muncitori au pornit de pe platformele industriale spre centru. Soldații au primit ordin să se retragă în cazărmi. Până la prânz, Piața Operei (azi Piața Victoriei) s-a umplut: în jur de 100.000 de oameni, după estimările de atunci. Din balconul Operei au vorbit, pe rând, oameni obișnuiți. Tot atunci a luat naștere Frontul Democratic Român, condus de Lorin Fortuna, care a preluat de fapt conducerea orașului.

Prim-ministrul Constantin Dăscălescu și Emil Bobu, unul dintre cei mai apropiați oameni ai lui Ceaușescu, au venit de la București să negocieze. Delegația protestatarilor a cerut demisia lui Ceaușescu, eliberarea celor arestați și predarea trupurilor celor uciși. Trimișii regimului au acceptat eliberarea arestaților, dar au refuzat demisia. Seara, întors din Iran, Ceaușescu a vorbit la televiziune: i-a numit pe protestatari „huligani” și a dat vina pe „agenturi străine”. În Timiș a fost decretată „stare de necesitate”. Dar orașul nu mai asculta. Timișoara se declarase primul oraș din România liber de comunism.

21–22 decembrie: revoluția ajunge la București

Regimul a încercat o ultimă manevră: în noaptea de 20 spre 21 decembrie au fost aduși cu trenurile, din Oltenia, mii de muncitori care trebuiau să „restabilească ordinea”. Ajunși în Piața Operei, ei au aflat ce se întâmplase și s-au alăturat timișorenilor. Pe 21 decembrie, la București, un mare miting convocat de Ceaușescu s-a transformat în huiduieli, iar seara s-a tras în protestatarii din capitală.

Pe 22 decembrie, după moartea ministrului Apărării, Vasile Milea, în împrejurări încă disputate, armata a trecut de partea mulțimii. La 12:06, Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central; au fost prinși lângă Târgoviște, judecați sumar și executați pe 25 decembrie. În haosul zilelor următoare, la Timișoara, ca și în alte orașe, s-a mai tras și au mai murit oameni.

Prețul libertății

Cifrele exacte au fost mult timp disputate. Pentru intervalul 16–20 decembrie, sentința din procesul de la Timișoara reține aproximativ 70 de morți și peste 250 de răniți în oraș. Socotind și victimele din zilele de după 22 decembrie, autoritățile locale vorbesc despre peste 100 de eroi-martiri ai Timișoarei. La nivelul întregii țări, Revoluția a făcut peste 1.100 de morți (cifrele oficiale variază între circa 1.100 și 1.170), cei mai mulți după 22 decembrie.

Întrebarea „cine a tras?” a rămas mult timp fără un răspuns complet. Un prim proces, la Timișoara, s-a încheiat în 1991 cu condamnări pentru mai mulți demnitari și ofițeri; o parte dintre pedepse au fost apoi reduse sau grațiate. În 2008, generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac au fost condamnați definitiv la câte 15 ani de închisoare pentru represiunea de la Timișoara. Marele „Dosar al Revoluției”, privind evenimentele de după 22 decembrie, a trecut prin ani de anchete și retrimiteri, iar România a fost condamnată de mai multe ori la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru durata excesivă a procedurilor.

Pentru Timișoara, decembrie 1989 nu a fost doar un sfârșit, ci și un început. Ce au cerut timișorenii de la noua putere — și cât de mult au obținut — aflăm în capitolul 17.

În decembrie 1989, oamenii din Piața Operei au decupat stema comunistă din mijlocul steagului. În lunile următoare au descoperit că e mult mai greu să schimbi o țară decât un steag. Timișoara a încercat să dea tonul — cu un document curajos, Proclamația din 11 martie 1990 — și apoi, în trei decenii, s-a transformat dintr-un oraș industrial obosit într-unul dintre cele mai dinamice orașe ale României.

Iarna deziluziei

După fuga lui Ceaușescu, puterea a fost preluată la București de Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, un fost demnitar comunist. Mulți dintre cei care ieșiseră în stradă la Timișoara au privit cu neîncredere noua conducere, în care se regăseau numeroși foști activiști ai partidului. Neîncrederea a crescut când FSN a anunțat că va candida la alegeri, deși se prezentase ca un organism provizoriu, și când, în ianuarie 1990, minerii aduși la București au atacat sediile partidelor de opoziție.

La Timișoara s-a format, în primele luni ale lui 1990, Societatea Timișoara, o asociație civică a participanților la Revoluție, a studenților și a intelectualilor orașului. Ea a pregătit un text care voia să spună limpede ce fel de țară ceruseră oamenii în decembrie.

11 martie 1990: Proclamația de la Timișoara

Pe 11 martie 1990, de la balconul Operei, scriitorul și jurnalistul George Șerban, principalul autor, a citit în fața mulțimii Proclamația de la Timișoara. Documentul avea 13 puncte. Printre ele:

• condamnarea comunismului și respingerea împărțirii oamenilor în „clase”;
• Timișoara prezentată ca model de toleranță, unde români, maghiari, germani, sârbi și alții trăiesc împreună (punctul 4);
• economie de piață, privatizare, descentralizare și deschidere către capitalul străin;
• chemarea românilor din exil să se întoarcă acasă;
• propunerea ca ziua națională să fie 16 decembrie, ziua în care a început Revoluția la Timișoara.

Cel mai faimos a devenit însă punctul 8. El cerea ca legea electorală să interzică, timp de trei legislaturi consecutive, candidatura foștilor activiști comuniști și a foștilor ofițeri de Securitate — mai ales pentru funcția de președinte. Pe scurt: cei care conduseseră vechiul sistem să nu conducă și pe cel nou.

Sute de asociații civice au susținut Proclamația, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri pentru introducerea punctului 8 în legea electorală. Punctul 8 a fost și cererea centrală a protestului din Piața Universității din București (primăvara lui 1990), încheiat violent de mineri în iunie 1990. Totuși, alegerile din mai 1990 s-au ținut fără nicio restricție, iar proiectele de lege a lustrației propuse ulterior nu au ajuns să fie aplicate. Pentru mulți timișoreni, punctul 8 a rămas o promisiune neîmplinită a Revoluției.

Un oraș care nu uită

Timișoara și-a asumat rolul de păstrătoare a memoriei lui decembrie 1989. Pe 26 aprilie 1990 a fost înființată fundația Memorialul Revoluției, care adună documente, fotografii și mărturii și le povestește vizitatorilor, mai ales tinerilor născuți după 1989. În anii '90, în locurile unde se trăsese, au fost amplasate 13 monumente, de la „Deschidere” al sculptorului Ingo Glass (1991) până la „Pietà” lui Péter Jecza (1999). Străzile și-au schimbat și ele numele: bulevarde și străzi poartă azi date precum 16 Decembrie 1989 sau 20 Decembrie 1989, iar orașul este numit adesea „orașul-martir” al Revoluției.

Anii '90: un oraș care se reinventează

Tranziția a fost dură. Multe dintre marile întreprinderi comuniste și-au pierdut piețele, au concediat oameni sau au fost închise. Etnicii germani au plecat în număr mare în Germania în primii ani după 1990, iar orașul și-a schimbat din nou fața.

Timișoara avea însă câteva atuuri: poziția lângă granițele cu Ungaria și Serbia, tradiția industrială, universitățile tehnice și obișnuința de a lucra cu străinii. Printre primii investitori au fost firmele mici italiene, atrase de forța de muncă ieftină. Până în 2000 au venit companii mari precum Siemens și Alcatel, iar apoi Continental, Procter & Gamble și numeroși furnizori din industria auto. Pe la mijlocul anilor 2000, în oraș erau înregistrate peste 2.600 de firme cu capital italian și circa 1.500 cu capital german.

Orașul inginerilor și al IT-ului

Absolvenții Politehnicii, care după 1989 lucraseră în fabricile din oraș, au devenit baza unei noi economii. Timișoara s-a numărat printre centrele importante de IT ale României, alături de București, Cluj-Napoca, Iași și Brașov, iar industria auto, transporturile și serviciile au crescut puternic. Locurile de muncă simple, din confecții și încălțăminte, au început să dispară, înlocuite de joburi care cer studii. În decembrie 2019, șomajul din oraș era de doar 0,8%, printre cele mai mici din țară.

Orașul are astăzi șase universități și zeci de mii de studenți: Universitatea Politehnica, Universitatea de Vest, Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” și altele. Ele aduc în fiecare toamnă tineri din tot vestul țării și din străinătate.

Timișoara în Europa

Pe 1 ianuarie 2007, România a intrat în Uniunea Europeană. Pentru un oraș aflat la câteva zeci de kilometri de Ungaria, asta a însemnat fonduri europene, studenți Erasmus, zboruri directe și noi parteneriate. După ani de așteptare, România a intrat în spațiul Schengen mai întâi pentru frontierele aeriene și maritime (martie 2024), apoi și pentru cele terestre, de la 1 ianuarie 2025. Controalele de la granița cu Ungaria au dispărut; granița cu Serbia a rămas frontieră externă a Uniunii.

Viața politică locală a reflectat și ea caracterul deschis al orașului. Primul primar ales după Revoluție, în 1992, a fost Viorel Oancea, ofițer de armată și participant la evenimentele din decembrie 1989. În 2020, timișorenii l-au ales primar pe Dominic Fritz, născut în 1983 la Lörrach, în Germania — până în decembrie 2025, când a primit cetățenia română, singurul primar din țară fără cetățenie română. A fost reales în 2024.

Orașul care crește peste margini

Noile centre comerciale și de birouri au schimbat harta orașului. Iulius Mall s-a deschis în octombrie 2005, iar în 2019 complexul a fost extins în proiectul mixt Iulius Town, cu birouri, magazine și un parc. Multe familii s-au mutat în comunele din jur — Dumbrăvița, Giroc, Moșnița Nouă, Ghiroda —, care au crescut spectaculos și formează, practic, o zonă metropolitană.

Această mișcare explică în parte și cifra surprinzătoare a recensământului din 2021, care a numărat doar 250.849 de locuitori în oraș, față de 319.279 în 2011. Autoritățile locale și mai mulți sociologi au contestat rezultatul, invocând probleme de recenzare; evidențele primăriei indicau peste 300.000 de locuitori.

Toate aceste schimbări — un centru istoric restaurat, o economie nouă, o comunitate tot mai deschisă — au pregătit momentul în care Timișoara avea să fie, pentru un an, capitala culturală a Europei. Despre el vorbim în capitolul 18.

În 2023, Timișoara a fost, timp de un an, una dintre cele trei capitale culturale ale Europei. A fost un an cu expoziții pe care România nu le mai văzuse de decenii, cu concerte în piețe, cu dezbateri, festivaluri și mii de voluntari — dar și cu întârzieri, critici și proiecte rămase neterminate. Povestea titlului începe însă cu mult înainte, în 2016.

Cum a câștigat Timișoara titlul

Titlul de Capitală Europeană a Culturii este acordat în fiecare an unor orașe din Uniunea Europeană (și, uneori, din afara ei), pe baza unui program cultural cu dimensiune europeană, care să implice locuitorii și să aibă efecte pe termen lung. Ideea a pornit în anii '80, iar primul oraș care l-a purtat a fost Atena, în 1985.

Pentru anul 2021, România a organizat o competiție națională. În finală au ajuns București, Cluj-Napoca, Baia Mare și Timișoara. Pe 16 septembrie 2016, un juriu de experți independenți, numiți de instituțiile europene și de Ministerul Culturii, a anunțat câștigătorul: Timișoara. Era al doilea oraș românesc cu acest titlu, după Sibiu (2007).

Din 2021 în 2023

Pregătirile au fost, la început, încurcate de dispute politice și de întârzieri la finanțare. Apoi a venit pandemia de COVID-19. În 2020, Comisia Europeană a propus amânarea anilor culturali afectați, iar Parlamentul European a susținut-o în toamna aceluiași an: Timișoara și orașul grec Elefsina au trecut din 2021 în 2023. Al treilea oraș al anului 2023 a fost Veszprém, din Ungaria, împreună cu regiunea Balatonului.

Echipa curatorială a revizuit programul, iar sloganul a rămas cel ales de la început: „Luminează orașul prin tine!” (în engleză, „Shine your light – Light up your city!”). Este o aluzie dublă: la iluminatul public electric din 1884 (vezi capitolul 10) și la curajul timișorenilor din decembrie 1989 (capitolul 16) — ideea că orașul se schimbă atunci când fiecare om își asumă o parte din lumină.

Anul 2023: Brâncuși, Brauner și sute de evenimente

Programul a fost organizat pe trei mari teritorii — Oameni, Locuri și Conexiuni — plus un program de finanțare pentru artiști și operatori culturali locali. Deschiderea oficială a avut loc în weekendul 17–19 februarie 2023, cu un concert festiv la Teatrul Național și un spectacol mare în Piața Unirii.

Primul eveniment al anului a fost expoziția „Victor Brauner: Invenții și magie”, deschisă pe 16 februarie la Muzeul Național de Artă: peste 70 de lucrări ale pictorului suprarealist, dintre care aproximativ 40 împrumutate de la Centrul Pompidou din Paris.

Vedeta anului a fost însă „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, deschisă între 30 septembrie 2023 și 28 ianuarie 2024 tot la Muzeul Național de Artă, în Palatul Baroc din Piața Unirii. Expoziția a reunit în jur de 100 de lucrări, împrumutate de la Centrul Pompidou, Tate din Londra, Fundația Guggenheim din Veneția, Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă din Craiova și din colecții private. Organizatorii au prezentat-o drept cea mai amplă retrospectivă Brâncuși din România — prima mare expoziție a sculptorului în țară după mai bine de 50 de ani. Rezervările au fost foarte numeroase, iar organizatorii au raportat la final peste 100.000 de vizitatori (unele relatări vorbesc de peste 130.000).

Orașul ca scenă

Cultura nu a stat doar în muzee. În Piața Victoriei, arhitecții de la MAIO au amenajat instalația „Nursery. 1306 plants for Timișoara” (o pepinieră cu 1.306 plante), o grădină temporară în mijlocul orașului. Expoziția centrală a anului, „Sete cronică”, a adus lucrările a 34 de artiști în patru spații diferite, iar proiectul „after SCULPTURE” a reunit peste 70 de artiști. Bienala Art Encounters, cu titlul „My Rhino is not a Myth”, a ocupat 23 de locuri din oraș, de la galerii la clădiri industriale.

Anul a avut trei momente mari: deschiderea din februarie, sărbătoarea de pe malurile Begăi din 6–8 octombrie și închiderea din 7–10 decembrie, când peste 100 de evenimente au adunat mai mult de 115.000 de spectatori. Multe proiecte au mers în cartiere, în piețele agroalimentare, chiar și în tramvaie — o încercare de a scoate cultura din sălile elegante și de a o duce acolo unde trăiesc oamenii.

Bilanțul: ce a mers și ce nu

La finalul anului, organizatorii au raportat aproximativ 2.000 de evenimente, realizate de peste 800 de organizații și instituții, cu circa 1,3 milioane de participanți. Estimările vorbeau de aproximativ 850.000 de vizitatori veniți din afara orașului. Primăria a investit în jur de 30 de milioane de euro, Consiliul Județean circa 6,5 milioane, Ministerul Culturii peste 2 milioane, iar sponsorii încă peste 4 milioane. Orașul a primit și Premiul „Melina Mercouri”, acordat de Uniunea Europeană capitalelor culturale care își respectă angajamentele — numit după actrița și ministra greacă a culturii care a propus, în anii '80, ideea capitalelor culturale.

Au existat și critici serioase: finanțări care au întârziat, comunicare internațională timidă, birocrație, accesibilitate insuficientă pentru persoanele cu dizabilități. Mai multe proiecte de infrastructură nu au fost gata la timp — printre ele restaurarea Castelului Huniade, reabilitarea Turnului de apă din Iosefin și a cinematografului Studio. Timișoara nu are nici acum o sală de concerte dedicată: Filarmonica funcționează într-un fost cinematograf.

Ce rămâne

Moștenirea cea mai vizibilă sunt spațiile: fostele cinematografe Victoria și Timiș au devenit săli multifuncționale, Bastionul găzduiește evenimente și expoziții, iar o fostă fabrică a devenit centrul cultural și de conferințe Faber. Centrul istoric — Piața Unirii, Piața Libertății și străzile din Cetate — fusese deja refăcut în anii dinainte, cu fonduri europene, și a devenit o scenă firească pentru evenimente în aer liber.

Poate și mai importantă este moștenirea nevăzută: numărul voluntarilor a crescut de la circa 200 la peste 3.000, iar colaborările dintre artiștii independenți și instituțiile publice s-au dublat. Programul a continuat, cu bugete mai mici, și în 2024, sub numele „Timișoara la nesfârșit”.

Titlul din 2023 a închis, simbolic, un cerc: orașul luminilor din 1884 și al primei flăcări a Revoluției și-a spus povestea în fața Europei. În capitolul 19 pornim la pas prin cartierele lui istorice.

Ai citit opt secole de istorie. Acum închide cartea pentru o zi și ia-o la pas. Timișoara se vizitează cel mai bine pe jos: de la piețele baroce ale Cetății, pe malul Begăi, până în Fabric, Iosefin, Elisabetin și Mehala — cartiere care s-au născut separat și s-au contopit abia când zidurile au căzut.

Cetatea: inima barocă

Cartierul numit azi Cetate este locul unde a stat orașul medieval și apoi cel otoman. După 1716, inginerii habsburgici l-au rasat aproape în întregime și l-au reconstruit pe un plan regulat, în interiorul unei uriașe cetăți în formă de stea (vezi Capitolul 7). Zidurile au dispărut, dar rețeaua de străzi drepte și piețele largi au rămas — și pe ele se poate citi încă geometria inginerilor din secolul al XVIII-lea.

Începe plimbarea în Piața Unirii, cea mai mare dintre piețele vechii cetăți. Pe latura de est se ridică Domul romano-catolic, construit în două etape, între 1736 și 1774, după ce scaunul episcopiei Cenadului s-a mutat la Timișoara. Planul a fost atribuit multă vreme arhitectului vienez Joseph Emanuel Fischer von Erlach, dar documentele nu o dovedesc; un act din secolul al XVIII-lea îl numește pe Johann Jakob Schellbauer. Domul a fost restaurat și redeschis în 2023, anul Capitalei Europene a Culturii.

În fața lui, pe latura opusă, stă Catedrala ortodoxă sârbă, ridicată în stil baroc între 1745 și 1748. Două catedrale ale unor confesiuni diferite, față în față, în aceeași piață — o imagine pe care timișorenii o dau des drept exemplu pentru caracterul multicultural al orașului. Pe latura de sud se află Palatul Baroc (1754), fosta reședință a guvernatorilor civili ai Banatului, azi Muzeul de Artă.

În mijlocul pieței se înalță Monumentul Sfintei Treimi, numit și „Coloana ciumei”. A fost lucrat la Viena, adus pe apă până la Timișoara și așezat în 1740, ca mulțumire pentru sfârșitul epidemiei de ciumă care a pustiit Banatul la sfârșitul anilor 1730; în 1755 a fost mutat pe locul de azi.

Două străzi mai încolo ajungi în Piața Libertății, fostul loc de paradă al garnizoanei. Aici se află Primăria Veche, cu piatra de temelie pusă la 24 decembrie 1731 și terminată în 1734; consiliul orașului a lucrat aici între 1737 și 1949. Fațada de azi datează din 1853. Lângă intrare, privește cu atenție o inscripție în scriere otomană — majoritatea cercetătorilor o leagă de o baie turcească din 1643, una dintre puținele urme ale celor 164 de ani de stăpânire otomană (vezi Capitolul 5). În centrul pieței, statuia Sfintei Maria și a Sfântului Ioan Nepomuk a fost sculptată între 1753 și 1756 din calcar adus din zona Vienei.

Castelul și Bastionul

La câțiva pași spre nord se află Castelul Huniade, cea mai veche clădire a orașului. Nucleul lui pornește de la castelul ridicat la începutul secolului al XIV-lea, în vremea regelui Carol Robert de Anjou (vezi Capitolul 3); Iancu de Hunedoara l-a refăcut și extins în anii 1440, după un cutremur. Distrus în asediul din 1849, a fost reconstruit până în 1856, cu fațada în stil romantic pe care o vedem azi. Din 1947 adăpostește Muzeul Național al Banatului, dar este închis publicului din 2007; lucrările de restaurare sunt în curs, iar autoritățile estimau în 2025 finalizarea lor în jurul anului 2028.

Ultima oprire în Cetate este Bastionul Theresia, construit între 1732 și 1734 și botezat în 1744 după împărăteasa Maria Tereza. Când cetatea a fost demolată, la sfârșitul secolului al XIX-lea, bastionul a scăpat pentru că avea pe toată lungimea săli bune de folosit. Restaurat între 2008 și 2010, găzduiește azi expoziții ale Muzeului Național al Banatului, secția de etnografie a Muzeului Satului Bănățean, o bibliotecă, cafenele și restaurante.

Piața Victoriei: de la Operă la Catedrală

Pe locul unde odinioară se întindea terenul gol din fața zidurilor, interzis construcțiilor din motive militare, s-a născut în secolul XX cea mai iubită piață a orașului. Până în 1990 s-a numit Piața Operei; după decembrie 1989 a primit numele de Piața Victoriei, pentru că aici, la 20 decembrie, Timișoara a fost proclamată primul oraș liber de comunism din România (vezi Capitolul 16).

La capătul de nord stă clădirea Teatrului Național și a Operei. Construită după planurile firmei vieneze Fellner & Helmer, a fost inaugurată la 22 septembrie 1875. Două incendii, în 1880 și în 1920, au distrus-o în mare parte; reconstruirea de după 1920, condusă de arhitectul Duiliu Marcu, i-a dat înfățișarea de azi. Clădirea găzduiește patru instituții: Opera Națională Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” și Teatrul German de Stat — o rară dovadă, sub un singur acoperiș, că orașul vorbește mai multe limbi.

Pe latura cu Palatul Lloyd (1910–1912, arhitect Lipót Baumhorn), azi Rectoratul Universității Politehnica, era Corso-ul: promenada elegantă a societății bune, cu magazine de lux și cafenele. Pe latura opusă, Surogatul era frecventat mai ales de tineri și de muncitori. Între ele, palate în stil Secession — Löffler, Neuhausz, Dauerbach, Weiss — ridicate în anii de dinaintea Primului Război Mondial.

La capătul de sud, Catedrala Mitropolitană închide perspectiva. Construită între 1936 și 1940 după planurile arhitectului Ion Trajanescu și sfințită în 1946, are turnul central înalt de 90,5 m. În fața ei, pe o coloană, stă o copie a Lupoaicei Capitoline, dăruită orașului de municipalitatea Romei în 1926. Fântâna cu pești din mijlocul pieței este din 1957. Tramvaiele au fost scoase din piață în 1988–1989, iar de atunci ea este integral pietonală.

Fabric: orașul fabricilor

Treci Bega spre est și intri în Fabric. Numele spune tot: în maghiară Gyárváros, în germană Fabrikstadt — „orașul fabricilor”. Primele manufacturi au apărut aici încă din anii 1720, pe canalele Begăi, care puneau în mișcare morile. Cartierul a fost aprobat oficial în 1744. Aici funcționează și azi fabrica de bere înființată în 1718, considerată cea mai veche de pe teritoriul actual al României (vezi Capitolul 21).

Fabricul a fost cartierul negustorilor și al meseriașilor de toate neamurile. În Piața Romanilor se ridică Biserica Millennium (1896–1901), în stil neoromanic, numită astfel pentru că a marcat o mie de ani de la întemeierea statului maghiar. Nu departe, Sinagoga din Fabric, proiectată de Lipót Baumhorn și inaugurată în 1899, amestecă stilurile maur, gotic și renascentist; preluată de Primărie în 2023, este în curs de restaurare. Pe malul Begăi, Băile Neptun (1914) amintesc de vremea când baia publică era un loc de întâlnire mondenă. Piața Traian, fost centru comercial cu piețe și târguri, are încă un aer de mic oraș de provincie austro-ungar.

Iosefin și Elisabetin

Spre vest, de o parte și de alta a Begăi, se întinde Iosefinul. A început ca un sat de coloniști germani, aprobat în 1744, și a primit în 1773 numele împăratului Iosif al II-lea, după a doua lui vizită la Timișoara. Prima gară a orașului s-a construit la nord de cartier, în 1857, când Timișoara a fost legată de rețeaua feroviară a Europei Centrale.

Simbolul cartierului este Turnul de apă din Iosefin, înalt de 52 m, construit în 1912–1913 (unele surse dau anul 1914). După aproape cinci ani de restaurare, a fost deschis pentru prima dată publicului larg în vara lui 2026, ca centru cultural: un lift urcă până la circa 24 m, apoi scările duc până la o terasă de belvedere aflată la aproape 50 m, iar cele două rezervoare originale de apă au devenit spații de expoziție.

Între Cetate și Iosefin se află Elisabetinul. Terenul a fost cedat locuitorilor Cetății încă din 1718, dar mult timp aici au fost doar câteva clădiri, între care Casa Dissel, cunoscută drept „Casa turcească”, care există și azi. Adevărata creștere a venit după 1892, când orașul a încetat să mai fie cetate militară și interdicția de a construi pe terenul din fața zidurilor a fost ridicată. În 1896 cartierul a primit numele împărătesei Elisabeta — celebra Sisi. Străzile lui sunt un adevărat catalog al stilului Secession, cu palate ridicate între 1902 și 1910.

Mehala, Freidorf, Fratelia: satele înghițite de oraș

La nord-vest, Mehala este unul dintre cele mai vechi sate-satelit ale Timișoarei. Numele vine din turcescul mahalle („cartier, suburbie”), primit în timpul stăpânirii otomane, când aici se aflau și reședințele de vară ale pașilor. Mehala a fost multă vreme o comună separată și a intrat oficial în componența orașului în 1910. Atunci avea aproape 8.800 de locuitori — germani, români, maghiari, sârbi, dar și evrei, greci și romi — motiv pentru care e numită uneori „Banatul în miniatură”. Pe Piața Avram Iancu stau, aproape una lângă alta, o biserică ortodoxă sârbă, una ortodoxă română și una romano-catolică.

Spre sud-vest, Freidorf a fost întemeiat în 1723 de coloniști veniți din Alsacia și a fost alipit orașului abia în 1950. Aici s-a născut, în 1904, înotătorul și actorul Johnny Weissmuller, „Tarzanul” de la Hollywood (vezi Capitolul 20). Fratelia, la sud, s-a născut la începutul secolului XX, când familia Kende a parcelat terenul pentru casele muncitorilor; de aici primul nume, Kendetelep. A devenit circumscripție a Timișoarei în 1948.

Parcurile și Bega

Timișoara își spune „orașul trandafirilor” și „orașul parcurilor”. Parcul Rozelor a fost deschis în 1891, pentru o mare expoziție agro-industrială; între 1929 și 1934 a fost amenajat de Árpád Mühle și Mihai Demetrovici, care au plantat peste 1.200 de specii și soiuri de trandafiri. Malurile Begăi, canal navigabil săpat începând din 1728, sunt azi promenade cu alei, terase și poduri — cel mai bun fir de urmat dacă vrei să legi între ele cartierele.

Simularea de mai jos rezumă întreaga plimbare în timp: mișcă anul de la 1300 la azi și privește cum un castel între mlaștini devine cetate otomană, apoi stea habsburgică, apoi un oraș care își dărâmă zidurile și își înghite satele din jur.

Unii s-au născut aici și au plecat departe. Alții au venit pentru câțiva ani și au lăsat în urmă o idee, o clădire sau o carte. Câțiva au schimbat istoria orașului într-o singură noapte. Acesta nu este un „top” al celor mai mari timișoreni, ci o galerie de oameni cu legături dovedite cu Timișoara — de la un matematician genial la „Tarzan”.

Oaspeți care au lăsat urme

Istoria modernă a orașului începe cu doi militari. Eugeniu de Savoia a cucerit cetatea în 1716 (vezi Capitolul 6), dar nu a rămas aici. Cel care a construit, practic, Banatul habsburgic a fost generalul Claudius Florimund Mercy, născut în 1666 la Longwy, în Lorena. Numit comandant al Banatului după 1716, l-a administrat timp de aproape două decenii: în vremea lui au început desecarea mlaștinilor, canalizarea Begăi (din 1728) și aducerea coloniștilor. Mercy a murit în 1734, în bătălia de la Parma. Un bust al lui a fost dezvelit în 2009 în Parcul Central.

Un alt oaspete a ajuns la Timișoara pentru că armata l-a trimis aici. În septembrie 1823, tânărul ofițer-inginer János Bolyai, de 20 de ani, a fost repartizat la lucrările de fortificații ale cetății. La 3 noiembrie 1823 i-a scris de aici tatălui său, matematicianul Farkas Bolyai, că a creat „din nimic o lume nouă, cu totul alta” — cuvinte devenite celebre în istoria științei. Era vorba despre geometria neeuclidiană: o geometrie în care, printr-un punct exterior unei drepte, se pot duce mai multe paralele la ea. Lucrarea a fost publicată în 1831–1832, ca anexă la un manual al tatălui său, și a schimbat matematica. Fără să știe, Bolyai lucra în același timp cu rusul Lobacevski la aceeași idee.

Născuți la Timișoara

Lista celor născuți în oraș este lungă și surprinzător de variată. Câteva nume:

• Ion (Iosif) Ivanovici (1845–1902), compozitor, autorul valsului Valurile Dunării, cunoscut și cântat în toată lumea.
• Károly Kós (1883–1977), arhitect, scriitor și grafician maghiar, născut la Timișoara; a lucrat apoi mai ales în Transilvania, unde a construit, între altele, celebra „biserică cu cocoș” din Cluj.
• Károly (Karl) Kerényi (1897–1973), unul dintre marii specialiști ai secolului XX în mitologia greacă, autor al unor cărți clasice despre zeii și eroii Greciei antice.
• Iolanda Balaș (1936–2016), campioană olimpică la săritura în înălțime în 1960 și 1964. A îmbunătățit recordul mondial de 14 ori și a câștigat 154 de concursuri la rând, între 1957 și 1966. Și-a început cariera la clubul timișorean Electrica.
• Ana Blandiana (n. 1942), pe numele real Otilia Valeria Coman, poetă și eseistă, una dintre vocile morale ale României; a întemeiat, împreună cu Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.
• Ioan Holender (n. 1935), student la Politehnica din Timișoara, apoi bariton și impresar; între 1992 și 2010 a condus Opera de Stat din Viena, cel mai lung mandat de director general din istoria ei.
• George Lusztig (n. 1946), matematician, laureat al Premiului Shaw (2014) și al Premiului Wolf (2022).
• Nicu Covaci (1947–2024), care a fondat în 1962, ca elev, împreună cu Béla Kamocsa, formația Phoenix — legenda rockului românesc, cu albume ca Cei ce ne-au dat nume și Cantofabule.
• Cristian Măcelaru (n. 1980), dirijor, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Orchestrei Simfonice din Cincinnati.

Și o poveste tristă: Andre Spitzer, născut la Timișoara în 1945, a plecat cu mama sa în Israel după moartea tatălui și a devenit antrenor de scrimă. A fost unul dintre sportivii și antrenorii israelieni uciși de teroriști la Jocurile Olimpice de la München, în 1972.

Tarzan s-a născut în Freidorf

Cel mai faimos timișorean din lume este, probabil, Johnny Weissmuller. S-a născut la 2 iunie 1904 în satul Freidorf (în maghiară Szabadfalva), azi cartier al Timișoarei, într-o familie de șvabi bănățeni. La câteva luni, în ianuarie 1905, părinții l-au dus cu vaporul în Statele Unite. A devenit cel mai mare înotător al epocii sale: cinci medalii de aur olimpice la Paris (1924) și Amsterdam (1928), plus un bronz la polo pe apă. Apoi Hollywoodul l-a transformat în Tarzan, rol pe care l-a jucat în douăsprezece filme, între 1932 și 1948.

Formați la Timișoara

Unii mari oameni nu s-au născut aici, dar orașul i-a format. Scriitorul sârb Miloš Crnjanski (1893–1977), născut la Csongrád, în Ungaria, a crescut la Timișoara, unde familia lui s-a mutat în 1896, și a urmat aici gimnaziul. Romanul său Migrații (Seobe, 1929) este considerat una dintre capodoperele literaturii sârbe.

Herta Müller s-a născut în 1953 la Nițchidorf, un sat șvăbesc din Banat. Între 1973 și 1976 a studiat germana și româna la Universitatea din Timișoara, apoi a lucrat ca traducătoare într-o fabrică de mașini din oraș. S-a împrietenit cu scriitorii din Aktionsgruppe Banat, un grup de tineri autori de limbă germană care se opuneau literaturii oficiale a regimului Ceaușescu. Prima ei carte, Ținuturile joase (Niederungen), a apărut, cenzurată, în România, în 1982. A emigrat în Germania în 1987, iar în 2009 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Stefan Hell s-a născut în 1962 la Arad și a crescut la Sântana. La 14 ani a intrat la Liceul „Nikolaus Lenau” din Timișoara, cu profil de matematică și fizică. La 8 aprilie 1978, la 15 ani, a emigrat cu familia în Germania de Vest. În 2014 a primit Premiul Nobel pentru Chimie, pentru microscopia de fluorescență cu super-rezoluție, care permite observarea unor detalii mai mici decât se credea posibil cu un microscop optic.

Matematicianul Traian Lalescu (1882–1929), autorul uneia dintre primele cărți din lume despre ecuațiile integrale (1911), a fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara, în 1920–1921. Timp de un an a făcut naveta cu trenul între București și Timișoara — aproape 20 de ore pe drum. Statuia lui, sculptată în 1930 de Cornel Medrea, stă în fața Facultății de Mecanică.

Cei care au construit orașul

Fața Timișoarei de azi poartă semnăturile câtorva arhitecți. Firma vieneză Fellner & Helmer a proiectat teatrul inaugurat în 1875, iar Duiliu Marcu l-a reconstruit după incendiul din 1920. Lipót Baumhorn a semnat Palatul Lloyd și Sinagoga din Fabric. Ludwig (Lajos) von Ybl a proiectat Biserica Millennium și a participat la planul urbanistic din 1893, care a pregătit dărâmarea zidurilor. László Székely, cel mai cunoscut arhitect-șef al orașului, a dat Timișoarei de la începutul secolului XX multe dintre clădirile ei Secession. Iar Ion Trajanescu a proiectat Catedrala Mitropolitană, ridicată între 1936 și 1940.

Imaginea de deschidere a acestui capitol arată un alt tip de constructori: scriitorii maghiari Gyula Juhász, Zoltán Franyó și Emőd Tamás, alături de omul politic Otto Roth, fotografiați la Timișoara în jurul anului 1909. Orașul avea atunci o viață culturală intensă, în mai multe limbi, cu ziare, reviste și cafenele literare.

Decembrie 1989: un pastor și mii de anonimi

Un nume este legat pentru totdeauna de decembrie 1989: László Tőkés, pastorul parohiei reformate din Timișoara. Încercarea autorităților de a-l evacua a adunat, pe 15 și 16 decembrie, oameni în fața casei parohiale din Piața Maria — maghiari, români, germani, sârbi, credincioși ai mai multor biserici. De acolo a pornit revolta care a cuprins orașul și apoi toată țara (vezi Capitolul 16).

Cei mai importanți oameni ai acelor zile au rămas însă, în mare parte, anonimi: muncitorii care au ieșit din fabrici, studenții, femeile și bărbații care au stat în Piața Operei. Numele celor care și-au pierdut viața sunt înscrise pe monumentele din oraș și în evidențele Memorialului Revoluției.

Istoria unui oraș nu stă doar în arhive și pe ziduri. Stă și în farfurie, în felul în care vorbesc oamenii pe stradă, în muzica de la o nuntă sau de la o rugă. În Timișoara și în Banat, toate acestea poartă urma celor trei secole în care români, germani, maghiari, sârbi, evrei, bulgari, slovaci și alții au trăit unii lângă alții.

O bucătărie cu multe bunici

Bucătăria bănățeană seamănă cu harta etnică a regiunii: un mozaic. Coloniștii germani au adus supele limpezi, șnițelul vienez, salata de cartofi și prăjiturile cu foi; vecinii maghiari, papricașul și gulașul; comunitatea sârbă, carnea la grătar; iar românii, sarmalele, plăcintele și obiceiurile de sărbătoare. După două-trei generații, nimeni nu mai știa exact ce era „al cui” — rețetele deveniseră, pur și simplu, bănățene.

Câteva feluri care spun povestea:

• Papricașul de pui — carne gătită cu ceapă, ardei, boia și smântână, servită cu găluște mici (nokedli). Este o rețetă de origine maghiară, adoptată de mult în Banatul de câmpie.
• Gulașul — tocană de vită cu cartofi și legume, tot de origine maghiară, foarte populară în Banat.
• Șnițelul — felia de carne pané, moștenire vieneză; chiar și cuvântul vine din germanul Schnitzel.
• Cevapcici și pljeskavița — chiftele și „burgeri” la grătar, aduși de bucătăria sârbă; în România se mănâncă mai ales în Banat.
• Păturata pe crumpi — un fel vechi, cu aluat întins ca de ștrudel, înăbușit peste cartofi; orașul Ciacova îi dedică în fiecare an un festival.
• Gomboții — găluște cu prune, împrumutate de la vecinii maghiari, și crempita — prăjitura cu foi și cremă de vanilie, de origine șvăbească (în germană, Cremeschnitte).
• Crofnele — gogoșile, cum li se spune în partea românească a Banatului.

Masa bănățeană de sărbătoare are o ordine aproape fixă: supă de tăiței, sarmale, carne cu cartofi și plăcinte, iar pe masă o sticlă de răchie — rachiul de fructe, mai ales de prune, care în Banat se numește așa (sârbii îi spun rakija). În alte regiuni ar fi „țuică” sau „pălincă”.

Berea din 1718

Dacă un produs poate fi numit „simbolul gustului” Timișoarei, acela e berea. Fabrica de bere din cartierul Fabric a fost înființată în 1718, la doar doi ani după ce trupele lui Eugeniu de Savoia au cucerit orașul. Administrația militară a cetății a instalat atunci cazane pentru apa de băut, iar alături, cazane pentru fabricarea berii și a rachiului. Este considerată cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul actual al României.

Istoria ei urmează istoria orașului. În 1727 a fost dată în arendă și a devenit, se spune, prima societate pe acțiuni din Banat. Când Timișoara a devenit oraș liber regesc, fabrica a trecut în grija orașului. În 1882 a cumpărat-o berarul vienez Ignaz Deutsch, iar familia lui a condus-o până în 1929. În 1948 a fost naționalizată de regimul comunist. După 1989 a fost privatizată; din 2002 a aparținut grupului SABMiller, iar azi face parte din Ursus Breweries, deținută din 2017 de grupul japonez Asahi. Marca „Timișoreana” se vinde în toată țara.

Cum se vorbește în Banat

Un timișorean se recunoaște adesea după cum vorbește. Graiul bănățean este una dintre variantele regionale ale limbii române, cu trăsături proprii. Unele consoane se pronunță „înmuiat” înaintea vocalelor e și i, astfel că un cuvânt ca dimineață sau frunte sună altfel decât în București. Multe substantive feminine fac pluralul în -i: o casă, două căși. Iar trecutul se spune adesea cu un auxiliar scurt: o mărs („a mers”), or mărs („au mers”).

Vocabularul e și el o mică istorie. Iată câteva cuvinte pe care le poți auzi încă, mai ales la bunici:

• crumpi — cartofi;
• paradaisă — roșie (compară cu cuvântul austriac Paradeiser);
• șnaidăr — croitor (din germanul Schneider);
• farbă — vopsea (din germanul Farbe);
• șcătulă — cutie;
• ai — usturoi;
• golumb — porumbel.

Unele cuvinte au venit din germană, altele din maghiară sau sârbă, iar altele — ca ai sau golumb — sunt forme vechi românești, păstrate aici mai bine decât în alte părți. În sud-vestul Banatului, sub influența sârbei, unele verbe primesc prefixe care arată că acțiunea e dusă până la capăt: a dogăta („a termina de tot”), a zăuita („a uita cu totul”).

Ruga, taragotul și Festivalul Inimilor

Cea mai bănățeană dintre sărbători este ruga. Satul își serbează hramul bisericii — ziua sfântului căruia îi este închinată — cu muzică, joc și mese întinse pentru rude și prieteni veniți din toate părțile. Rugile încep după Paști și țin toată vara. Câțiva oameni din comunitate, numiți căpărași, strâng bani de la familii ca să plătească muzicanții pentru una până la trei zile de petrecere. Momentul cel mai important este brâul, jucat de obicei în fața bisericii: bărbații se prind cu mâinile pe umeri, iar o sticlă de răchie trece din mână în mână. În satele șvăbești, sărbătoarea echivalentă se numea Kirchweih, cu muzică, dans și tineri în costume populare.

Muzica populară bănățeană are un sunet ușor de recunoscut. În trecut, vioara era instrumentul principal; din anii 1920 i s-a alăturat taragotul, un instrument de suflat din lemn, iar mai târziu saxofonul. Tarafurile din orașe combină adesea mai multe viori cu taragote și saxofoane. Ritmul e iute, iar dansurile — învârtite, hore, brâuri — sunt jucate în grup.

Timișoara are și propria ei sărbătoare a folclorului lumii: Festivalul Inimilor, organizat anual din 1990, inițial în memoria eroilor din decembrie 1989. În fiecare vară, ansambluri din mai multe țări dansează pe străzile și în piețele orașului.

Spiritul Banatului

Bănățenii vorbesc adesea despre un „spirit al Banatului”: o anumită calmă toleranță, obiceiul de a trăi lângă vecini de altă limbă și altă religie, de a merge la nunta sau la ruga celuilalt. Orașul are azi 18 confesiuni religioase, aproximativ 80 de biserici și trei sinagogi. În Piața Unirii, catedrala romano-catolică și cea ortodoxă sârbă stau față în față; sub același acoperiș al Teatrului Național joacă trupe în română, maghiară și germană. În decembrie 1989, oamenii care l-au apărat pe pastorul reformat László Tőkés erau de mai multe naționalități — iar revolta lor a devenit a întregii țări.

Ar fi însă o greșeală să transformăm acest spirit într-o poveste fără umbre. Și Timișoara a cunoscut naționalismul și extremismul anilor 1930, legile antievreiești din anii războiului, deportarea germanilor din Banat la muncă forțată în URSS, deportările în Bărăgan din 1951 și suspiciunile alimentate de regimul comunist (vezi Capitolul 14 și Capitolul 15). Toleranța nu a fost un dar al naturii, ci un obicei construit și apărat, uneori cu greu, de generații întregi.

Ai străbătut opt secole de istorie, de la castelul dintre mlaștini până la Capitala Europeană a Culturii. Aici sunt adunate toate uneltele interactive din carte și, la final, un test cu paisprezece întrebări din toate epocile.

Cum se folosesc simulările

Simulările din această carte nu sunt filme, ci hărți și cronologii pe care le poți explora în ritmul tău. Poți filtra evenimentele după epocă, poți compara recensăminte, poți urmări zi cu zi decembrie 1989 sau poți muta un cursor de-a lungul secolelor ca să vezi cum s-a schimbat forma orașului. Unele sunt schematice — hărțile nu sunt la scară, iar formele sunt simplificate —, dar datele, anii și cifrele din ele provin din aceleași surse ca textul cărții.

Folosește-le ca un istoric: pune-ți întâi o întrebare („Când a început orașul să crească dincolo de ziduri?”, „Câți germani trăiau în Timișoara în 1910 și câți în 2021?”), încearcă să ghicești răspunsul, apoi verifică. Când rezultatul te surprinde, înseamnă că ai descoperit ceva.

Toate simulările din carte

Testul final

Paisprezece întrebări din toată cartea, din Evul Mediu până în 2023. După fiecare răspuns vezi explicația. Mult succes!

Aktionsgruppe Banat

Grup de tineri scriitori de limbă germană format la Timișoara la începutul anilor 1970, care respingea literatura oficială a regimului comunist; membrii lui au fost urmăriți de Securitate. Herta Müller a fost apropiată de grup.

Asediu

Încercuirea unei cetăți de către o armată care încearcă s-o cucerească prin foc, foamete sau atac. Timișoara a trecut prin asedii celebre în 1552, 1596, 1716 și 1849.

Banat

Regiune istorică între Dunăre, Tisa, Mureș și Carpați, cu Timișoara drept principal oraș. După 1918–1920 a fost împărțită între România, Serbia (Iugoslavia) și, pentru o mică parte, Ungaria.

Baroc

Stil artistic și arhitectural al secolelor XVII–XVIII, cu fațade bogat decorate, curbe ample și efecte de grandoare. Piața Unirii este cel mai bun exemplu baroc din oraș.

Bastion

Parte a unei fortificații care iese în afara zidului, de obicei în formă de pentagon, ca apărătorii să poată trage din lateral asupra atacatorilor. Bastionul Theresia este ultimul mare rest al cetății habsburgice.

Bega

Râu canalizat începând din 1728, care traversează Timișoara. Lucrările au desecat mlaștinile și au făcut din Bega o cale navigabilă spre Tisa și Dunăre.

Beilerbei

Guvernator al unei mari provincii otomane (eyalet), cu atribuții militare și administrative. Între 1552 și 1716, beilerbeii Timișoarei locuiau în castelul de azi, Castelul Huniade.

Capitală Europeană a Culturii

Titlu acordat anual de Uniunea Europeană unor orașe care organizează un an întreg de evenimente culturale. Timișoara l-a purtat în 2023, alături de Veszprém și Elefsina.

Cetate

Oraș sau castel fortificat; și numele cartierului central al Timișoarei, construit în interiorul fostei cetăți habsburgice.

Colonizare

Aducerea organizată de locuitori noi într-o regiune. După 1716, Habsburgii au adus în Banat mii de coloniști germani, dar și italieni, francezi, spanioli și alții.

Comitat

Unitate administrativă a Regatului Ungariei, condusă de un comite; Timișoara a fost centrul comitatului Timiș.

Comite

Conducătorul unui comitat, numit de rege. Iancu de Hunedoara a fost comite de Timiș.

Confesiune

Comunitate religioasă cu propria învățătură și organizare: ortodoxă, romano-catolică, reformată, evanghelică, mozaică și altele. Timișoara are azi 18 confesiuni.

Corso

Promenadă elegantă unde oamenii ieșeau la plimbare ca să vadă și să fie văzuți. În Timișoara, Corso-ul era latura Pieței Victoriei dinspre Palatul Lloyd.

Deportare

Mutarea forțată a unor oameni departe de casele lor, din ordinul autorităților. În 1945, germanii din Banat au fost deportați la muncă forțată în URSS; în 1951, zeci de mii de oameni din zona de graniță a Banatului și Olteniei au fost deportați în Bărăgan.

Desecare

Scoaterea apei dintr-un teren mlăștinos prin canale și diguri, ca să poată fi locuit și cultivat. Mare parte din câmpia din jurul Timișoarei a fost desecată în secolul al XVIII-lea.

Eyalet

Provincie mare a Imperiului Otoman, condusă de un beilerbei. Eyaletul Timișoarei a existat între 1552 și 1716.

Fortificație în stea

Cetate cu bastioane dispuse ca vârfurile unei stele, sistem perfecționat în Franța de inginerul Vauban. Cetatea habsburgică a Timișoarei, ridicată după 1723, era de acest tip.

Glacis

Teren deschis, ușor înclinat, din fața zidurilor unei cetăți, pe care nu se construia nimic, ca atacatorii să nu aibă unde se ascunde. Pe locul glacisului Timișoarei s-au ridicat, după 1892, bulevarde și palate.

Grai

Variantă regională a unei limbi, cu particularități de pronunție, gramatică și vocabular. Graiul bănățean este una dintre variantele regionale ale limbii române.

Habsburgi

Dinastie care a condus Austria și, între 1716 și 1918, și Banatul. Din 1867, statul lor s-a numit Austro-Ungaria.

Hram

Sărbătoarea sfântului căruia îi este închinată o biserică. În satele bănățene, hramul se serbează prin rugă.

Lustrație

Excluderea din funcții publice a persoanelor care au servit un regim dictatorial. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara cerea o astfel de măsură.

Mahala

Cuvânt de origine turcească (mahalle) pentru cartier sau suburbie; de aici vine numele cartierului Mehala.

Manufactură

Atelier mare, dinaintea fabricilor moderne, în care mulți meșteșugari lucrau împreună, mai ales cu mâna. Cartierul Fabric s-a născut în jurul manufacturilor din secolul al XVIII-lea.

Monografie

Lucrare care prezintă pe larg, din toate punctele de vedere, un singur subiect — de pildă istoria unui oraș.

Naționalizare

Trecerea forțată a fabricilor, băncilor și altor proprietăți private în proprietatea statului. În România, marea naționalizare a avut loc la 11 iunie 1948.

Neolog

Ramură modernizatoare a iudaismului din fostul Regat al Ungariei, apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Nomenclatură

Elita conducătoare a Partidului Comunist: persoanele din funcțiile importante, numite și controlate de partid.

Oraș liber regesc

Statut care dădea unui oraș din Regatul Ungariei dreptul de a se conduce singur și de a trimite reprezentanți în Dietă. Timișoara l-a primit la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Pacea de la Passarowitz

Tratatul semnat în 1718 între Habsburgi și Imperiul Otoman, prin care Banatul a trecut oficial sub stăpânire habsburgică.

Palisadă

Zid făcut din pari de lemn bătuți unul lângă altul, adesea întărit cu pământ. Timișoara otomană era înconjurată în mare parte de palisade.

Pașă

Titlu de înalt demnitar otoman, purtat de guvernatori și comandanți militari.

Proclamația de la Timișoara

Document cu 13 puncte, citit la 11 martie 1990 de pe balconul Operei, care cerea o democrație reală și despărțirea de comunism.

Ravelin

Lucrare de fortificație în formă de triunghi, așezată în fața zidului, între două bastioane. Bastionul Theresia a fost proiectat inițial ca ravelin.

Recensământ

Numărarea oficială a populației, cu date despre vârstă, limbă, religie sau etnie. Primele recensăminte din secolul al XIX-lea notau limba maternă, cele de după 1930 și etnia.

Reformat

Membru al Bisericii Reformate (calvine), o confesiune protestantă răspândită mai ales printre maghiari. László Tőkés era pastor reformat.

Rugă

Sărbătoarea unui sat bănățean de hramul bisericii, cu muzică, dans și mese pentru oaspeți.

Secession

Varianta din Europa Centrală a stilului Art Nouveau (circa 1895–1914), cu linii curbe, motive florale și decorații colorate. Multe palate din Timișoara sunt în acest stil.

Securitate

Poliția politică a regimului comunist din România (1948–1989), care urmărea, intimida și persecuta opozanții.

Sinagogă

Lăcaș de cult evreiesc. Timișoara are trei sinagogi; cele mai cunoscute sunt cea din Cetate și cea din Fabric.

Șvabi bănățeni

Germanii din Banat, urmașii coloniștilor aduși în secolul al XVIII-lea; numele vine de la Șvabia, deși mulți au venit și din alte regiuni germane.

Taragot

Instrument de suflat din lemn, cu sunet cald și puternic, nelipsit din muzica populară bănățeană începând din anii 1920.

Tratatul de la Trianon

Tratat de pace semnat în 1920 cu Ungaria după Primul Război Mondial; a stabilit împărțirea Banatului între România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și Ungaria.

Voievodina Sârbă și Banatul Timișan

Provincie a Imperiului Austriac creată după revoluția din 1848–1849, cu capitala la Timișoara; a fost desființată în 1860.

Surse principale

Datele, numele și cifrele din această carte au fost verificate în mai multe surse independente. Pentru istoria generală a orașului am folosit enciclopediile de referință — Encyclopædia Britannica și edițiile în română, engleză, germană și maghiară ale Wikipediei, comparate între ele —, precum și informațiile publicate de Primăria Municipiului Timișoara, Muzeul Național al Banatului și Centrul de Informare Turistică al orașului. Pentru clădiri și cartiere am consultat inventarele de patrimoniu ale proiectului Heritage of Timișoara și studiile publicate în Analele Banatului și în alte reviste de specialitate.

Pentru decembrie 1989 și Proclamația de la Timișoara, sursele principale au fost publicațiile Memorialului Revoluției 16–22 Decembrie 1989, lucrările istoricilor citate mai jos și arhivele presei. Pentru biografii am folosit, acolo unde a fost posibil, sursele oficiale — de exemplu, biografiile publicate de Fundația Nobel pentru Herta Müller și Stefan Hell. Pentru evenimentele recente (2023–2026) — restaurări, redeschideri, festivaluri — am folosit comunicatele instituțiilor și relatările agenției Agerpres și ale presei de referință. Datele de recensământ provin de la Institutul Național de Statistică și din recensămintele maghiare de dinainte de 1918.

Cărți și lecturi suplimentare

• Francesco Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Editura Facla, Timișoara, 1984 — traducerea unei lucrări clasice apărute în germană la Viena, în 1779–1780, scrisă de un învățat venețian care a cutreierat Banatul în secolul al XVIII-lea.
• Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică, Timișoara, 1943.
• Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiș. Monografie, Editura Marineasa, Timișoara, 1998 — monografia județului, cu multe capitole despre oraș.
• Ioan Hațegan, Cornel Petroman, Istoria Timișoarei — manual opțional pentru școli.
• Victor Neumann (coord.), Das Temeswarer Banat. Eine europäische Regionalgeschichte, De Gruyter Oldenbourg, Berlin/Boston, 2022 — o istorie a Banatului scrisă de mai mulți autori, disponibilă și în acces deschis.
• Miodrag Milin, Timișoara: 15–21 decembrie ’89, Timișoara, 1990.
• Marius Mioc, Revoluția din Timișoara așa cum a fost, Timișoara, 1997.
• Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, Ithaca, 2005.

Hărțile și planurile istorice ale orașului au fost studiate de-a lungul a decenii de arhitectul și istoricul urbanist Mihai Opriș, a cărui arhivă de hărți, planuri și imagini a fost prezentată publicului în 2025, într-o expoziție organizată cu Muzeul Național al Banatului.

Imagini

Hărțile vechi, gravurile, documentele și fotografiile din carte provin de pe Wikimedia Commons, iar o parte dintre fotografiile istorice — inclusiv cele din decembrie 1989 — din arhiva foto online Fortepan. Imaginile sunt fie în domeniul public, fie publicate sub licențe libere de tip Creative Commons (de exemplu CC BY-SA); autorul și licența fiecărei imagini apar sub ea. Imaginile reconstituirilor moderne (orașul otoman și cetatea habsburgică pe harta de azi) sunt lucrări ale autorilor menționați în credite, nu documente de epocă.

Simulările (cronologia, recensămintele, noaptea luminilor din 1884, zilele lui decembrie 1989 și creșterea orașului) sunt desenate în timp real în pagină, pe baza surselor de mai sus; hărțile din simulări sunt schematice și nu sunt la scară.

Despre această ediție

Ediția din noiembrie 2026. Istoria nu se termină niciodată: arheologii găsesc noi ziduri sub Castelul Huniade, arhivele se deschid, clădirile se restaurează și se redeschid. Dacă ceva s-a schimbat de atunci, înseamnă că povestea Timișoarei a mai câștigat un capitol.

Autor

Concepție, design și realizare: Horațiu Hot, care trăiește la Timișoara.

Timișoara has eight centuries of written history, and far older traces lie beneath its paving stones. It has been a royal residence, a frontier fortress, the capital of an Ottoman province, a Habsburg stronghold, a city of factories and technical firsts, and then the place where the 1989 Revolution began. This book tells its story, from the marshes to the European Capital of Culture.

A city on a plain of waters

Timișoara lies in western Romania, at the heart of the Banat, the historical region between the Mureș, the Tisza, the Danube and the Carpathian Mountains. The city sits on a low plain, only about 90 metres above sea level, close to the borders with Serbia and Hungary. It is the seat of Timiș County and the unofficial “capital” of the Banat.

Today’s landscape of parks, boulevards and housing estates hides a wet past. For centuries the city was surrounded by marshes, pools and river branches that shifted after every flood. The Timiș and the Bega wove their waters together, and the medieval castle stood on slightly higher ground, protected by the very water around it. Only after 1716 did the Habsburg administration begin draining the marshes and turning the Bega into a navigable canal (see Chapter 6). Since then the Bega has run through the city centre, while the Timiș flows further south, bypassing it.

At the 2021 census, Timișoara had 250,849 inhabitants, making it one of the largest cities in the country. The local authorities disputed the figure, arguing that many residents, especially students and people who had moved here for work from other counties, were not counted here. Around the city, neighbouring communes have grown so much that they now form a metropolitan area.

One name, many languages

The city takes its name from the River Timiș, which also gave its name to the surrounding land, the county of Timiș (Temes). In Hungarian the city is called Temesvár, and “vár” means castle: “the castle on the Timiș”. The Hungarian form is the oldest of the forms preserved in documents, and the other names grew from it: Temeswar (sometimes Temeschburg) in German, Temišvar in Serbian, Tımışvar or Temeşvar in Turkish, and Timișoara in Romanian.

That one city has so many names is not a dictionary curiosity. Each name recalls people who lived here and built, wrote and prayed in their own language. On old maps, in old newspapers and on gravestones you will find all these forms, sometimes on the same page.

Eight centuries in one chapter

In the Middle Ages, Timișoara was a royal castle of the Kingdom of Hungary. Between 1315 and 1323, King Charles Robert of Anjou moved his court here, and a century later John Hunyadi (Iancu de Hunedoara), Count of Timiș, rebuilt the castle and turned it into a base against the Ottomans. In 1514, the peasant revolt of György Dózsa was defeated and cruelly punished at Timișoara.

In the summer of 1552, after a month-long siege, the fortress fell to the Ottomans. For 164 years, Tımışvar was the capital of a province (eyalet) of the Ottoman Empire, with mosques, baths and bazaars. In 1716, Prince Eugene of Savoy took it for the Habsburgs, and the city was rebuilt almost from scratch: a huge star-shaped fortress, straight streets, Baroque squares, and settlers from all over Europe.

The 19th century brought the siege of 1849, the railway, factories and electric lighting. After the First World War, Timișoara became part of Romania. Universities and new districts followed, then the hard years of war, deportations and communism. In December 1989, the revolt that brought down the Ceaușescu regime began here.

The timeline below gathers the most important moments. Use the buttons to show a single era.

“Little Vienna” and a city for everyone

Because it was rebuilt by the Habsburgs on the model of Austrian towns, and because it blossomed in the Secession era, Timișoara is often called “Little Vienna”. It is also known as the “city of roses” or the “city of parks”, after the gardens along the Bega.

But its real wealth is its people. After 1716, Germans (generally called “Swabians”), Hungarians, Romanians, Serbs, Jews, Bulgarians, Slovaks, Czechs, Italians, French, Roma and many others settled here. For generations, four or five languages could be heard in a single street. The city has Romanian and Serbian Orthodox churches, Catholic, Reformed, Lutheran, Greek Catholic and Baptist churches, and synagogues. It has state theatres in Romanian, German and Hungarian. We tell the story of this coexistence, with its good moments and its tensions, in Chapter 8.

Timișoara was also a city of technical novelties. On 12 November 1884, its streets were lit by 731 electric lamps, powered by a municipal plant. The horse-drawn tram had been running since 1869, and the electric tram followed in 1899. We find out more about all this in Chapter 10.

December 1989 and the light of 2023

On 16 December 1989, people of every ethnic background gathered in front of the parish house of the Reformed pastor László Tőkés, in Piața Maria (St Mary Square), whom the regime wanted to evict. The protest turned into a revolt against Nicolae Ceaușescu’s dictatorship. On 17 December, the army and the forces of repression opened fire. On 20 December, with tens of thousands of people in Opera Square and workers on strike, Timișoara was declared the first city free of communism in Romania. Two days later, Ceaușescu fled Bucharest.

The price was heavy. According to the Revolution Memorial Association, about 100 people died in Timișoara (73 between 16 and 22 December and about 20 more afterwards), and hundreds were wounded. Responsibility for the repression was argued in the courts for years. We tell this story with care in Chapter 16.

In September 2016, a European jury chose Timișoara as European Capital of Culture for 2021. Because of the COVID-19 pandemic the title was postponed to 2023, when Timișoara shared it with Veszprém (Hungary) and Elefsina (Greece). The motto was “Shine your light – Light up your city!” — a nod to the lights of 1884 and the courage of 1989. We look at that year in Chapter 18.

The following chapters follow the thread of time, from the first inhabitants of the plain to the present day. At the end, a walk through the historic districts helps you find on the ground everything you have read.

Long before the kings of Hungary raised their castle here, the Banat plain was inhabited. Neolithic farmers, Iron Age warriors, Celts, Dacians, Roman soldiers, nomads from the steppe — all passed this way. What do we know for certain about them, and what is only legend?

A plain of waters

The Banat has two faces. In the east rise the mountains: the Banat Mountains, Poiana Ruscă, Țarcu. In the west stretches an almost perfectly flat plain, sloping gently towards the Tisza. On this plain the rivers coming down from the mountains — the Timiș, the Bega, the Bârzava and others — lost their strength and overflowed. Every spring brought floods, and the water lingered for months in wide pools and marshes full of reeds, fish and birds.

For people in the past, such a land was both generous and dangerous. The alluvial soil was very fertile, the pastures rich, the game plentiful. But the marshes brought fevers (malaria), and roads turned to mud. So settlements were built on low ridges and islets — rises of only a few metres that stayed dry in a flood. On just such a spot, protected by branches of the Timiș and the Bega, Timișoara would be born.

Austrian military maps of the 18th century still show this landscape: watercourses that split and rejoin, areas hatched as marsh, roads that detour around the water. Draining them took more than a century and completely changed the face of the plain (see Chapter 6).

The first inhabitants: clay idols and sunken houses

About 15 kilometres south of Timișoara, near the village of Parța on the bank of the Timiș, archaeologists have systematically excavated, since the 1970s, a Neolithic settlement with a sanctuary some 7,000 years old (6th–5th millennium BC). The cult building had altars, offering vessels and a monumental two-headed clay statue, a “double deity”. Cattle skulls placed on a platform suggest a bull cult. The sanctuary belongs to the world of the Banat and Vinča cultures, which stretched along the Danube into today’s Serbia.

Traces of the Early Iron Age have been found right under the city centre. During rescue excavations in Union Square (Piața Unirii), archaeologists uncovered a dwelling sunk into the ground and two shafts from the late Hallstatt period (roughly the 7th–5th centuries BC). The shafts tell us how those people obtained water, and something about their beliefs.

In the west of the city, in the Freidorf district, a site known since 1982 was excavated again in 2020 by archaeologists of the National Museum of Banat. They found dwellings, possible workshops and two clay figurines from a settlement of the “Celtic horizon”, 3rd–2nd centuries BC. The Celts were for a time masters of large parts of Central Europe, and their traces appear in the Banat too.

Dacians, Romans and an uncertain frontier

In the last centuries before Christ, the Banat was inhabited by Dacians, kin to the Getae of the Danube. The Banat Mountains were part of the Dacian kingdom, and the roads climbing from the Danube towards Sarmizegetusa ran through the Banat’s valleys.

This is exactly where Emperor Trajan advanced in the First Dacian War (101–102). From his lost campaign journal a single sentence survives, quoted by an ancient grammarian: “Inde Berzobim, deinde Aizi processimus” — “From there we advanced to Berzobis, then to Aizis”. Berzobis is today’s Berzovia, in Caraș-Severin County. After the second war (105–106), Dacia became a Roman province.

The most important Roman settlement in the Banat was Tibiscum, at Jupa near Caransebeș, about 100 kilometres from Timișoara. The fort was built around AD 101 at a crossroads of routes coming from the Danube, and its garrison included archers from Palmyra, in Syria. A town grew up beside it and was raised to the rank of municipium under Emperor Septimius Severus.

The plain around Timișoara, however, lay at the edge of the Roman world. Roman coins have been found within the city, but no traces of a Roman town. West of the province, in the marshy plains near the Tisza, lived the Iazyges, a Sarmatian people of horsemen. Recent studies suggest they settled there earlier than once thought, right after the Marcomannic Wars (after AD 180). Long earthen ramparts also cross the plain; their date and purpose are still debated. Around 271–275, under Emperor Aurelian, the Roman administration and army withdrew south of the Danube.

Peoples passing through

After the Romans left, the Banat plain became a highway of migrating peoples. Goths, Huns, Gepids and Avars passed through or ruled here in turn. The Avar Khaganate, centred on the Pannonian Plain, dominated the Carpathian Basin roughly from 567 to 803, until it was destroyed by the Franks and the Bulgars. At the same time Slavs settled in the region, leaving many names of places and waters.

In the 9th century the Banat most probably came within the sphere of the Bulgarian Empire, although no contemporary source says so directly. The population was mixed: Slavs, Bulgars, descendants of the Avars and, very probably, speakers of a Romance language, the ancestors of the Romanians. We know little of their lives: written sources are rare, and archaeology yields only fragments — a cemetery, a few dwellings, an ornament.

Around 900, the Hungarians conquered the Carpathian Basin. Within a century, the Banat would become part of the Kingdom of Hungary.

Glad and Ahtum: between legend and document

The story of the “duchy of Glad” is one of the best known in Banat history — and one of the most debated. It comes from a single source: the Gesta Hungarorum, the chronicle written around 1200 by an anonymous notary of the Hungarian king, known as Anonymus. Anonymus relates that when the Hungarians arrived, around 900, the land between the Mureș and the Danube was ruled by Duke Glad, who had come from Vidin, fought with the help of Cumans, Bulgarians and “Vlachs”, and was defeated.

The trouble is that Anonymus wrote three centuries after the events he describes, and historians have found many anachronisms in his chronicle. The Cumans, for instance, had not yet reached Europe around 900; they arrived only in the 11th century. So some historians (especially Hungarian ones) regard Glad as an invented figure, perhaps named after a village, while Romanian historians long considered him one of the real local voivodes. The careful conclusion: Glad may have existed, but we do not know him from reliable sources.

Much better documented is Ahtum (Ajtony in Hungarian), who appears in the Legend of Saint Gerard. Around the year 1000, Ahtum was a powerful ruler with his seat at Morisena (today Cenad, on the Mureș). He had been baptised in the Eastern rite and controlled the salt trade on the Mureș. He was defeated and killed by Csanád, a former follower of his who had gone over to King Stephen I of Hungary; the date is uncertain, either around 1003 or around 1030. On the site of Ahtum’s seat the bishopric of Cenad was founded; its first bishop was the Venetian monk Gerard, appointed in 1030 and killed in Buda in 1046.

In the Kingdom of Hungary: the county of Timiș

After Ahtum’s defeat, the Banat was organised as part of the Kingdom of Hungary into counties led by a count appointed by the king (in Hungarian, ispán). One of them was the county of Timiș (Temes), named after the river. Its first documentary mention dates from 1172 or 1177 — sources differ. We do not know for certain, though, whether the county’s centre stood on the site of the later Timișoara.

By around 1200, the plain had churches and monasteries, villages of farmers and herders, fords and markets. It was a rural, thinly settled and vulnerable world, lying on an important route from Hungary towards the Danube and the Balkans. And on a dry ridge between the waters of the Timiș and the Bega, a castle of earth and timber was beginning to become a seat of power. Its story begins in the next chapter.

In the 14th century, a modest castle on the banks of the Bega became, for a few years, the centre of a kingdom stretching from the Adriatic to the Carpathians. How did King Charles Robert of Anjou come to be here, and what did he leave behind?

When does Timișoara first appear in documents?

Every city wants to know its “birthday”. For Timișoara the answer is more complicated than it seems, and historians have not yet agreed. Here, in turn, are the documents under discussion:

• 1154 — the Arab geographer al-Idrisi, working at the court of the King of Sicily, mentions a town whose name, written in Arabic without vowels, is transcribed as “T.n.y.s.b.r”. Some historians link it to Timișoara, but the identification is uncertain.
• 1172/1177 — a count of the county of Timiș is mentioned. So we know the county existed, but not where its centre was.
• 1212 — a charter of King Andrew II mentions a “castrum Temesiensis”. This is the year most often quoted as the city’s first mention, but some researchers believe the document refers to another place with a similar name.
• 1266 — a charter of Stephen, son of King Béla IV and then “junior king” (the future Stephen V), names “castrum Tymes” in connection with a grant of land to Count Parabuch. For many historians this is the first certain mention of the castle.

So in books and on websites you will meet either 1212 or 1266. Both have arguments in their favour. What is certain is that by the mid-13th century there was a royal castle here — a fortified place belonging to the king, the centre of an estate and of a county.

A storm from the steppe: the Mongol invasion

In March 1241, Mongol armies entered the Kingdom of Hungary from several directions. King Béla IV was defeated at Mohi, and for a year the Mongols plundered and killed without mercy. The Italian monk Rogerius, who lived through the invasion as a prisoner, wrote a harrowing account of it, the “Carmen miserabile” (“Song of Sorrow”). He relates that a Mongol army destroyed Cenad, the bishop’s seat on the Mureș.

The Mongols withdrew in March 1242, but the Banat plain was laid waste. The historian György Györffy estimates that between half and four-fifths of the lowland settlements in the Banat were abandoned. We have no precise account of what happened to the settlement on the Timiș, but it is hard to believe it was spared. After 1242, the kings of Hungary encouraged the building of stronger castles and invited settlers. A group of Cumans, a nomadic people from the steppe, was settled in this period precisely on the Banat plain.

A king on the Bega: Charles Robert of Anjou

At the start of the 14th century, the Kingdom of Hungary was in chaos. The Árpád dynasty had died out in 1301, and the throne was contested. The winner was Charles Robert (Charles I), of the house of Anjou, which ruled in Naples. But the crown did not bring real power: large parts of the kingdom were controlled by “oligarchs”, magnates who behaved like kings in their own lands.

In this situation, Charles Robert chose to settle far from the kingdom’s traditional centre, in an area where royal power was safer. From 1315 his charters were issued at Timișoara. He held court here until 1323, when, having defeated most of his rivals, he moved to Visegrád on the Danube. Some older works mention a royal visit to Timișoara in 1307, but the document in question has recently been redated to about a decade later; so there is no proof of the king’s presence here before 1315.

For eight years, then, Timișoara was in practice the capital of the Kingdom of Hungary. Ambassadors, nobles, clergy and soldiers came to the town; decisions were taken and royal charters written here. From this period (1315) also comes one of the first records of the form Temeswar, from which today’s names derive.

The castle: brick, timber and marsh

What did the royal residence look like? For a long time, local histories described a stone castle built by Italian masons. Archaeological excavations in recent years have changed the picture. According to the archaeologist Zsuzsanna Kopeczny of the National Museum of Banat, the first phase was built mainly of brick and timber; stone appears only in some foundations, and even the door frames were of moulded brick. The explanation is simple: there were no stone quarries near the marshy plain.

At the heart of the complex stood a square brick tower (keep), first surrounded by a timber palisade and a ditch. Later the tower was enclosed by a brick wall, and a palace was built next to it. It was a practical rather than luxurious residence, similar to those Charles Robert later built at Visegrád.

The castle was rebuilt many times: by John Hunyadi in the 15th century, by the Ottomans, by the Habsburgs, and after the destruction of 1849 it was reconstructed in 1856 in its present form. That is why we call it Huniade Castle today, after Hunyadi, even though its foundations are a century older. In 2025, during consolidation work, new fragments of massive walls were discovered and attributed to Charles Robert’s first residence and to the fortifications of Hunyadi’s time. They are to be displayed exactly where they were found.

The town beside the castle

A town grew up around the royal castle. Its inhabitants were craftsmen, merchants, soldiers and servants of the court. The houses were mostly of timber, the streets of beaten earth or planked with logs. North of the castle lay the market, and the bridges over the river branches were guarded by towers. The best known was the Water Tower, which protected the link between castle and town.

Timișoara lay on an important route linking the heart of the kingdom with the Danube and the Balkans. As the Ottoman Empire advanced into the Balkans in the second half of the 14th century, the castle took on an ever larger military role. In October 1397, King Sigismund of Luxembourg held a Diet (assembly of the nobility) at Timișoara, which decided on measures to defend the kingdom against the Ottomans.

So by the early 15th century Timișoara was already what it would remain for a century and a half: a frontier fortress, the kingdom’s front line against Ottoman power. Its next great protector would be the man who gave the castle its name: John Hunyadi (see Chapter 4).

In the 15th century, Timișoara became one of the Kingdom of Hungary’s bulwarks against the Ottoman Empire. Legendary commanders lived here, the greatest peasant revolt of the age was crushed here, and in the summer of 1552 a whole world came to an end here.

John Hunyadi, Count of Timiș

In 1441, the King of Hungary appointed John Hunyadi (Iancu de Hunedoara) and Nicholas Újlaki counts of Timiș and of other southern counties, as well as voivodes of Transylvania. Hunyadi, a nobleman of Romanian origin from Transylvania, was the kingdom’s most gifted commander in the wars against the Ottomans. For him, Timișoara was a key position: from here he could watch the Danube and the roads to Belgrade.

He inherited the castle from the old kings, but in 1443 a powerful earthquake badly damaged it. Hunyadi rebuilt and enlarged it. Between 1443 and 1448 the walls were raised and strengthened, and the main tower (keep) was built up to about 40 metres. The town next to the castle was ringed by an earthen rampart with timber palisades and a water-filled ditch. The castle became one of Hunyadi’s favourite residences; in 1455 the county of Timiș and the castle were placed in his family’s hands.

Hunyadi set out from here on many of his campaigns. The most famous was the defence of Belgrade in July 1456, when Sultan Mehmed II’s siege was beaten back. The victory echoed across Europe, but a few weeks later Hunyadi died of plague in the camp near Belgrade. The castle on the Bega remained in the Hunyadi family until the death of his son, King Matthias Corvinus, in 1490 — which is why we call it Huniade Castle today.

Pál Kinizsi, the giant from the mill

Another legendary commander linked to Timișoara is Pál Kinizsi (Pavel Chinezul in Romanian, 1432–1494). One of King Matthias Corvinus’s generals, he became Count of Timiș in 1484 and captain-general of the kingdom’s “Lower Parts”, in charge of defending the southern border.

He was already famous. In October 1479, together with the voivode of Transylvania, Stephen Báthory, he had defeated a large Ottoman army at Breadfield (Câmpul Pâinii, Kenyérmező), near Orăștie. Stories say he danced for joy among his soldiers after the battle — a legend, of course, not a news report.

1514: the revolt of György Dózsa

In the spring of 1514, Cardinal Tamás Bakócz received the Pope’s authority to preach a crusade against the Ottomans. On 16 April he called for volunteers, and tens of thousands quickly gathered in the camp near Pest — most of them peasants angered by the ever heavier burdens the nobles placed on them. Command was given to a Székely soldier with experience of fighting the Turks: György Dózsa (Gheorghe Doja in Romanian).

The nobles, worried that their fields would go untilled, demanded that the crusade be stopped, and it was suspended on 23 May. But the peasants did not disperse. The crusade turned into a war against the nobility: manor houses burned, nobles killed, castles besieged. In summer Dózsa’s army reached Timișoara and laid siege to it.

The fortress held out. On 15 July 1514, a noble army led by the voivode of Transylvania, John Zápolya, together with Stephen Báthory, crushed the rebels near Timișoara. Dózsa was captured and, on 20 July 1514, executed at Timișoara in a deliberately cruel ordeal: seated on a red-hot iron throne and “crowned” with a heated iron crown, in mockery of the “peasant king”. Many of his companions were killed.

The repression had lasting consequences. The Diet held in the autumn of 1514 condemned the peasants to “perpetual servitude”, binding them to the land for good, with more days of labour and higher dues. At the same time the jurist István Werbőczy presented his law code, the Tripartitum, which reinforced the nobility’s privileges for centuries. Many historians believe this rift between nobles and peasants weakened the kingdom just before its great Ottoman ordeal.

The road to 1552

On 29 August 1526, Hungary’s army was destroyed by Sultan Suleiman the Magnificent at Mohács, and King Louis II died during the retreat. The kingdom broke apart: one party recognised John Zápolya as king, the other Ferdinand of Habsburg, and the Ottomans exploited the rivalry. In 1541 they occupied Buda.

Timișoara was now on the front line. In 1551 the fortress came under the control of Ferdinand of Habsburg, and its command was entrusted to the nobleman István Losonczy (Ștefan Losonczy). That autumn an Ottoman army led by Mehmed Sokollu, beylerbey of Rumelia, besieged the fortress but withdrew without success. Everyone knew, however, that the Ottomans would be back.

The siege of summer 1552

On 24 June 1552, a large Ottoman army under the vizier Kara Ahmed Pasha appeared before Timișoara. The sources give very different figures: modern historians speak of roughly 16,000 to 30,000 men, while some old accounts greatly exaggerate. Inside the fortress Losonczy had about 2,000 defenders: Hungarians, Spanish, German and Czech mercenaries, and armed townspeople.

From 27 June the Ottoman artillery began pounding the walls. The first assaults, on 3 and 6 July, were repulsed. Losonczy’s wife pledged her estates to raise money for a relief army, but this force, led by Mihály Tóth, was defeated at Sânandrei, right next to the city. The walls of earth and timber gave way piece by piece, and the ditches were filled with rubble.

After a heavy assault on the Water Tower, the exhausted mercenaries demanded surrender, and Losonczy gave in to their pressure. Kara Ahmed promised that the garrison could leave freely. But on 27 July 1552, as the defenders marched out, the promise was broken: many were killed or taken prisoner. Losonczy, wounded, was killed too; chroniclers say he was beheaded and his head sent to Constantinople. (Some sources give 26 July as the date of the fortress’s fall.)

Lipova fell after Timișoara. That same autumn, however, the castle of Eger in northern Hungary withstood an Ottoman siege — and its story became a Hungarian symbol of heroism. For Timișoara a new era began: 164 years of Ottoman rule (see Chapter 5).

For 164 years, from 1552 to 1716, Timișoara was Tımışvar, the capital of a province of the Ottoman Empire. It is the least known period of the city’s history, because almost everything built then has vanished. But archaeologists have begun to bring it back to light.

Capital of a frontier province

Immediately after the conquest in 1552, Sultan Suleiman the Magnificent organised the conquered lands of the Banat into a new province: the Eyalet of Temeşvar (in Turkish Tımışvar eyaleti; Romanian historians often call it the “pashalik of Timișoara”). Its first governor was Kasım Pasha, from 1552 to 1554.

The governor held the title of beylerbey (“bey of beys”) and the rank of pasha. He ruled the province from the castle on the Bega, the old residence of the kings and of John Hunyadi. The eyalet was divided into districts called sanjaks; at first, besides Timișoara, they were centred on Cenad, Lipova, Moldova (Veche) and Arad (later moved to Gyula). Others were added later, among them Lugoj and Caransebeș.

Timișoara was a frontier fortress town. Beyond it lay Transylvania, whose princes paid tribute to the sultan but pursued their own policies, and the Habsburg lands. The garrison grew over time: from a few hundred soldiers at first to about a thousand in the early 17th century. For the Ottoman Empire the fortress was the key to the Banat — a saying attributed to the Ottomans held that “whoever takes Timișoara gains a whole country”.

A town of earth and timber

To picture Ottoman Timișoara, we have to forget today’s Baroque brick. The town had three parts. In the south stood the castle, with the residence of the governor and his deputy (the kaymakam), defended by four towers linked by walls. North of it lay the fortified town, with the bazaar, the mosques and the merchants’ houses. Around them grew the suburbs: the Great Palanka to the north, which included the “Rascian” (Serbian) town, and the Small Palanka, also called “the Island”, south of the castle.

The town walls were high earthen ramparts, reinforced with tree trunks bound together with woven wickerwork. Deep, water-filled ditches lay in front of them, and the marshes to the south-east and south-west completed the defences. In the second half of the 17th century a second ring of earth and palisades was added. The town was entered through five gates with colourful names: the Rooster’s Gate (north-west), the Azaps’ Gate (east), the Water Gate (south-east), the Little Fortress Gate (south) and the Blood Gate (west).

Apart from the castle, the mosques and a few public buildings, nearly all houses were of timber and wattle-and-daub, thatched with reeds. The streets were of beaten earth or planked with oak logs. Such a town could burn easily — which partly explains why so little of it survives.

Mosques, baths and cemeteries

Like any Ottoman centre, Tımışvar had mosques, some of brick and some of timber, religious schools, inns and public baths (hammams). The Ottoman traveller Evliya Çelebi, who visited around 1660, described the town enthusiastically. According to his account, tens of thousands of people lived in the suburbs and the fortress, and the garrison numbered thousands of soldiers. Historians, however, treat Evliya’s figures with caution: he was a gifted storyteller with a taste for exaggeration.

Archaeology offers firmer evidence. In 2013–2014, during the renovation of the historic centre, rescue excavations in Liberty Square (Piața Libertății) uncovered a large Turkish bath in the north-east corner of the square: a building of about 39 by 13 metres, with walls more than a metre thick, rooms arranged around a central octagonal space, and underfloor heating (hypocaust). After it was documented, the ruin was covered again beneath the paving.

In St George Square (Piața Sfântul Gheorghe), less than 100 metres to the west, archaeologists found the foundations of a large mosque. After the Habsburg conquest it was converted into a church, then demolished. Around it about 160 graves were found, mostly of ordinary people, buried wrapped in cloth according to Islamic tradition. The same site produced timber houses older than the Ottoman arrival, water pipes, and leather and textile objects well preserved in the damp soil. In 2014 researchers reported traces of a second mosque, probably that of Ali Bey.

The people of Tımışvar

The population of Ottoman Timișoara was mixed. Many Muslims lived in the town, most of them from the Balkans, working in administration, the army, trade and crafts. Alongside them lived Christians: Serbs (called “Rascians”), who had their own quarter; Romanians, more numerous in the surrounding villages; and merchants from all over the empire. The Christian churches, Orthodox and Catholic, stood in the suburbs.

In this era, too, Sephardic Jews settled in Timișoara — descendants of those expelled from Spain in 1492, coming mainly from Constantinople and Thessaloniki. The oldest grave in the city’s Jewish cemetery, dated 1636, belongs to Assael Azriel, a Sephardic Jew from Thessaloniki. In 1716 the surrender documents mention 144 Jews in the town.

Life followed the rhythm of the empire: the call to prayer from the minarets, the market, the garrison, the caravans arriving from Belgrade. One name still recalls that world today: the Mehala district in the west of the city takes its name from the Turkish mahalle, “quarter, suburb”. Tradition says the pashas’ gardens and summer residence stood there.

Sieges and a shifting border

Ottoman rule was not peaceful. During the “Long War” between the Habsburgs and the Ottomans (1593–1606), the Prince of Transylvania, Sigismund Báthory, besieged Timișoara in 1596. When an Ottoman army of about 20,000 men approached, he lifted the siege and withdrew.

Towards the end of the 17th century the balance shifted. After the failed Ottoman siege of Vienna in 1683, imperial armies retook Buda (1686) and Belgrade (1688) and advanced into the Banat. Timișoara was attacked again in the 1690s but held out. Under the Peace of Karlowitz (1699), Hungary and Transylvania passed to the Habsburgs, but the Banat remained Ottoman — an Ottoman island north of the Danube, with Timișoara at its centre. So it stayed until 1716.

What remains

Above ground, almost nothing. After 1716 the new masters demolished or converted the Ottoman buildings, and the town was rebuilt in Baroque style on a regular plan. The mosques became churches or were pulled down, and the timber houses disappeared. But beneath the streets of the old town, the damp earth has preserved foundations, graves, pipes and objects. Every renovation of the historic centre brings another piece of Tımışvar to light.

In just a few decades, an Ottoman fortress of timber and earth, surrounded by marshes, became the capital of a model Habsburg province: with a navigable canal, factories, settlers from half of Europe and a new brick fortress. It all began with a siege.

The siege of 1716

In 1716 the Habsburg Empire went to war with the Ottoman Empire once again. On 5 August, the imperial army led by Prince Eugene of Savoy — the most famous general of the age — crushed a large Ottoman army at Petrovaradin on the Danube. The road to the Banat lay open, and the target was clear: Timișoara, the last great Ottoman fortress north of the Danube.

The siege began on 31 August 1716. Eugene had a huge army of tens of thousands of foot soldiers and cavalry, with dozens of siege guns. Inside the fortress were some 16,000 defenders under Mustafa Pasha. For weeks the imperial guns pounded the earthen walls and palisades. On 30 September, after heavy fighting, the besiegers took the outer ring of defences, and the town itself came under direct fire.

On 12 October 1716, at 11:30 in the morning, a white flag appeared on a bastion. The siege had lasted about six weeks (sources give 43 or 48 days, depending on how they count its start). Losses were heavy on both sides: by some counts, more than 2,400 dead in the imperial camp and around 3,000 on the Ottoman side.

The terms of surrender were honourable. The Ottoman soldiers could leave for Belgrade with their families, belongings and light arms, under imperial escort, but had to leave their cannon and ammunition behind. Inhabitants of any nationality could stay or go. On 17 October the Ottoman garrison left the town, and on 18 October 1716 Prince Eugene entered Timișoara.

A province of the emperor

In 1717 Eugene took Belgrade as well. Under the Peace of Passarowitz (today Požarevac, in Serbia), signed on 21 July 1718, the Ottoman Empire ceded the Banat. The Habsburgs did not attach it to Hungary, however, but made it a separate province: the Banat of Temeswar, ruled directly from Vienna, with Timișoara as its capital.

It was a military province, run by officers. Only in 1751 did Empress Maria Theresa introduce civil administration in its northern part, while the south became a Military Frontier zone guarded by border regiments. The Banat remained a separate province until 6 June 1778; on 23 April 1779 it was reincorporated into Hungary and divided into three counties: Temes, Torontál and Krassó.

The land had been laid waste by war and epidemics. The first Habsburg military census counted only about 20,000 inhabitants, most of them Serbs; the Muslim population had left during and after the conquest. Vienna wanted to turn this empty but fertile land into a rich province. The man chosen for the task was a general from Lorraine.

Count Mercy, the governor who drained the marshes

Claudius Florimund Mercy was born in 1666 at Longwy, in the Duchy of Lorraine (now in France), and had joined the imperial army as a young man. He had fought at Petrovaradin and Timișoara, and in 1716 Eugene left him in command of the Banat. He ran the province until his death in 1734, with breaks for military campaigns. He died on 29 June 1734 at the head of his troops, in a battle near Parma, in Italy.

In July 1717 Mercy sent Vienna a plan for organising the province, which was approved. Under his leadership the Banat was mapped, roads rebuilt and trade reorganised. He began draining the marshes around Timișoara, which brought fevers and covered land that was good for farming. He encouraged manufacturing, including silkworm breeding, for which mulberry trees were planted along the roads. He laid out the plan of the new town inside the fortress, which you can still see today in the Cetate district. A new village near Timișoara was named after him: Mercydorf, today Carani.

The Bega Canal

Mercy’s most important work was taming the Bega. In 1728 he ordered a canal to be dug to drain the flood-prone land around the town and, at the same time, to link Timișoara with the Tisza and the Danube. The first vessel reached Pančevo on the Danube via the canal in 1732. Because the old route kept silting up, a new one was built between 1735 and 1754, towards Klek in today’s Serbia.

The problem was that the Bega sometimes carried too little water. The solution came from the engineer Maximilian Fremaut, who from 1758 built a water-control node at Coșteiu on the Timiș: from there, water could be transferred from the Timiș to the Bega or the other way round, as needed. The link between the two rivers at Coșteiu still exists today.

The Bega Canal is about 114.5 kilometres long, 44.5 of them in Romania and 70 in Serbia. For two centuries barges carried grain, timber and goods along it. Commercial transport stopped in 1958 and passenger services in 1967. After its locks were restored with EU funding, international navigation resumed in 2023.

The settlers: “Death to the first…”

To populate the Banat, the Habsburgs brought in settlers. Most were Germans, who came in three great waves: under Emperor Charles VI (especially 1722–1726), under Maria Theresa (1763–1772) and under Joseph II (1782–1786). They came from Lorraine, Alsace, the Palatinate, Franconia, Bavaria, Austria and other lands; few were actually from Swabia. Even so, they were generally called “Swabians”, perhaps because many embarked at Ulm, in Swabia. They travelled down the Danube in simple wooden boats called Ulmer Schachteln (“Ulm boxes”) as far as Buda or Belgrade, and from there walked to their new villages.

Life for the first settlers was very hard: marshes, malaria, plague, wars. A German saying, kept alive in the memory of the Banat Swabians, puts it this way: “Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot” — “Death to the first, hardship to the second, bread to the third”.

Not only Germans came. French-speaking families also arrived from Lorraine and kept their language for several generations. Italians came, and even Spaniards: between 1735 and 1738, about 800 refugees, mostly Catalans, were settled near Becicherecul Mare (today Zrenjanin, in Serbia), in a colony called New Barcelona. The plague of 1738 put an end to the project. Romanians from Wallachia and Transylvania, Serbs and Slovaks also arrived, and from the 1740s Hungarians too.

The result was a very diverse Banat. For 1774, a provincial statistic gave about 220,000 Romanians, 100,000 Serbs and Greeks, 53,000 Germans, about 2,400 Hungarians and Bulgarians, and 340 Jews. We look at this world of many peoples, and how it was reflected in Timișoara, in Chapter 8.

Timișoara, a seat of government

Timișoara became the centre of this new province. In the early years the town was divided into a “German town” and a “Rascian” (Serbian) town, each with its own magistrate; only the charter of 1781 would unite them. The mosques were converted into churches or demolished, and timber houses began to be replaced by brick buildings.

As early as 1718, the military administration installed kettles for drinking water in the Fabric district — and, alongside them, brewing kettles. So was born the brewery considered the first on the territory of present-day Romania, the ancestor of the Timișoreana brand. On 25 April 1723 the foundation stone was laid for a huge new star-shaped fortress. Building it would take more than four decades and completely change the face of the town — its story is told in Chapter 7.

After 1716, Timișoara was not just conquered but almost reinvented. On the site of the Ottoman town, with its wooden houses and palisades, Habsburg engineers and administrators built within a few decades a modern fortress and a city of stone, with straight streets, broad squares and Baroque cathedrals. Much of what we call the “historic centre” today was born then.

A town razed and rebuilt

When Prince Eugene of Savoy’s troops entered the town in October 1716, they found a typical Ottoman frontier settlement: houses mostly of timber and mud brick, mosques, baths, a bazaar, and fortifications of earth and wooden stakes (see Chapter 5). The new masters had other plans. The Banat had become a crown province, ruled directly from Vienna, and Timișoara was to be its administrative and military capital, a solid outpost facing the Ottoman Empire.

The Ottoman buildings gradually disappeared. The ruins of the bazaar in today’s Liberty Square were cleared in 1727, and the square was rebuilt on a rectangular plan. In place of the maze of lanes came a grid of straight streets, like a chessboard, with two main squares: the Parade Square (today Piața Libertății / Liberty Square), where recruits drilled and military bands played, and Cathedral Square (today Piața Unirii / Union Square), the town’s religious heart.

The town inside the walls was designed for the administration, the army and merchants. Many Orthodox inhabitants, Romanians and Serbs, settled in the suburbs, such as Mehala, Fabric or the future Elisabetin, which we explore in Chapter 8. The Serbian community nevertheless kept a cathedral and its bishop’s residence in the heart of the fortress.

The star-shaped fortress

The centrepiece of the new city was the fortress. It was built on the bastion system perfected by French engineers in the 17th century and often linked to the name of Vauban: low, thick brick walls, spearhead-shaped bastions covering one another with artillery fire, water-filled moats and outworks in front of them. Seen from above, the fortress was shaped like a star.

The dating depends on what we call the “start”. According to some sources, the foundation stone was laid on 25 April 1723, and the first barracks went up in 1727–1729. The main work on walls and moats, however, began around 1732, and some authors even give 1736 as the starting year. The first ring of walls was ready in 1740, and the last fortification work was finished in 1765. In short, the fortress grew for more than three decades.

Around the fortress, in a belt almost a kilometre wide, all building was forbidden. This esplanade gave the cannon a clear field of fire. Its effect on the city was enormous: the walled town stayed cut off from its suburbs by an empty strip, and people passed from one to the other only through the three gates. Ironically, the fortress was never attacked by the Ottomans it had been built against. Its only real test came in 1849, in a very different war (see Chapter 9).

Cathedral Square: a Baroque stage

To see what Vienna’s ambition looked like in the Banat, go to Union Square. On its eastern side stands the Roman Catholic Cathedral of St George, known locally as the Dome. Its foundation stone was laid on 6 August 1736, but the war with the Ottomans in 1737 and the plague delayed the work. It was built in two stages and finished in 1774. Because the ground was marshy, the foundations rest on wooden piles. The first Mass was held in 1754, in the already completed eastern half. The cathedral was consecrated in its final form in 1772 and again, solemnly, in 1803, together with the high altar.

Facing it, on the western side, is the Serbian Orthodox Cathedral of the Ascension, built in Baroque style between 1745 and 1748, next to the residence of the Serbian bishops. On the southern side stretches the Baroque Palace, built in 1752–1754 as the seat of the Banat’s civil administration. In 1885–1886 its façades were redone by the architect Jacques Klein, and what you see today is largely the result of that makeover. The building now houses the National Museum of Art.

The plague and the Holy Trinity column

In the middle of the square stands a monument born of tragedy. During the Austro-Turkish war of 1737–1739, plague struck the Banat. Sources date the epidemic in Timișoara to 1738–1739, and some works extend it to 1740. According to some estimates, more than 1,300 people died in the town, about one in six inhabitants.

The imperial councillor Johann Anton Deschan von Hansen, who lost his wife to the epidemic, commissioned a votive monument in Vienna. The sandstone Holy Trinity Column was made in a few months and brought to Timișoara by water. Its foundation stone was laid on 21 November 1740. After Deschan’s property was sold, the column was taken down, and in 1755 it was re-erected on its present site. Some authors attribute it to the sculptor Georg Raphael Donner, while others consider its maker unknown. Plague returned in 1762–1763, less devastatingly.

The Theresia Bastion and what remains

Only a few fragments of the brick star have survived. The largest is the Theresia Bastion, built between 1732 and 1734 (some sources say 1730–1735). It began as a ravelin, a water-ringed work in front of the main wall, called the “Ravelin of the Food Warehouse”. It was later absorbed into the ring of walls and renamed in 1744 after Empress Maria Theresa. It covers about 1.7 hectares, and its western building served as a store for provisions and gunpowder: it was meant to be the last point of resistance.

A free royal city, with a newspaper and a theatre

In 1778 the separate province of the Banat was abolished and reincorporated into the Kingdom of Hungary. Three years later, on 21 December 1781, Emperor Joseph II granted Timișoara the charter of a free royal city. For the townspeople this meant self-government: an elected magistrate, the right to manage their own revenues, and their own representation. The Old Town Hall was rebuilt in 1782 and its coat of arms changed to reflect the new status. Joseph II knew the town: he had visited in 1767 and again in 1773, when the new German suburb was named Iosefin (Josefstadt) in his honour.

Cultural life grew with the city. Matthias Joseph Heimerl opened a printing house, and on 18 April 1771 the first issue of the Temeswarer Nachrichten appeared, the oldest newspaper of the Banat. Local historians often call it the first newspaper printed on the territory of present-day Romania, but some general histories of the press give that title to the Siebenbürger Zeitung of Sibiu (1784), and the Timișoara paper was short-lived. The first newspaper to last for a longer time was the Temeswarer Wochenblatt, from 1831.

Theatre, too, has deep roots. German-speaking actors are mentioned in Timișoara from 1746, and in 1753 the authorities allowed a touring German company to perform from May into the autumn. A few years later a performance hall was set up in the former building of the Serbian magistrate. It was enlarged in 1776 and by 1795 had become a proper theatre. Also in 1753, a ballroom opened on the upper floor of the Old Town Hall. The frontier town was starting to look like a small imperial city, with balls, plays and a newspaper.

By the end of the 18th century, Timișoara already had the shape it would keep for a whole century: a walled fortress town, surrounded by lively and diverse suburbs. The tension between these two worlds, the fortress and the districts, would define the city until its walls fell (see Chapter 11).

Timișoara is often described as a multicultural city. The phrase sounds like a slogan, but behind it are real people: German colonists, Serbian merchants, Romanian peasants, Hungarian officials, Jewish families, Catholic Bulgarians, Italian craftsmen, Czechs, Slovaks, Roma. How did they get here, where did they live, and how did they share the same city?

A mosaic born of wars and colonisation

After 1716, the Banat was a province battered by war, with deserted villages and vast marshes. The Habsburg administration brought in colonists from all over the empire and beyond (see Chapter 6). The largest group were Catholic Germans, generally called “Swabians”, although they came from many German-speaking regions. Italians also came, mainly to grow mulberry trees and raise silkworms, along with French settlers from Lorraine, Spaniards, Czechs and Slovaks.

The newcomers lived alongside older communities. Romanians had lived in the Banat for centuries, in the villages of the plain and the mountains. Serbs had settled in the region in large numbers during the Ottoman wars and had an Orthodox bishopric in Timișoara. Jews had been present since the Ottoman era: the oldest tombstone in the Jewish cemetery dates from 1636 and commemorates the rabbi and physician Azriel Asael. When the city passed to the Habsburgs, a few Sephardic families stayed, and in 1736 they were joined by others from Constantinople.

The Banat Bulgarians have a story of their own. Their ancestors, Catholics from northern Bulgaria, rose against the Ottomans at Chiprovtsi in 1688. After their defeat, the survivors fled north, and in the Banat they founded Dudeștii Vechi (1738) and Vinga (1741). They are Catholic, write in the Latin alphabet, and still have a community in Timișoara today.

Districts with their own accent

Because the walls and the esplanade separated the fortress from the rest of the city for a century and a half, each suburb developed an identity of its own. Many locals still feel them as small towns within the town.

• Fabric takes its name from the workshops built here from the 18th century: the brewery (1718), the cloth mill, the water mills. At first it was also called the “Rascian Fabric”, after the Orthodox faith of most of its people. Romanians lived in Vlașca Mare, Serbs in Old Fabric and Germans in German Fabric. After 1781 the Serbian and German parts were merged into one district. Later, Jews, Greeks, Armenians and Czechs settled here too.
• Iosefin was founded in 1744 as a village of German colonists, called the “New German Farmsteads”. In 1773 it was named after Emperor Joseph II.
• Elisabetin grew from two settlements south of the esplanade: the “Old Vlach Farmsteads”, home to Romanians moved out of the fortress, and the “Old German Farmsteads”. In 1896 they were jointly named after Empress Elisabeth, “Sisi”.
• Mehala takes its name from the Turkish word mahalle, “quarter, neighbourhood”. After 1723, Orthodox Romanians and Serbs settled here. It remained a separate municipality until 1910, when it was joined to the city. The census of that year counted 8,797 inhabitants: 3,149 Germans, 2,419 Romanians, 2,275 Hungarians and 832 Serbs.

Faiths side by side

Diversity is easiest to see in the places of worship. In Union Square, the Roman Catholic Dome and the Serbian Orthodox Cathedral have faced each other for almost three centuries. In Fabric, the Serbian Church of St George (1755) is one of the oldest in the city. The district’s old Roman Catholic parish church was given in 1906 to the Romanian Church United with Rome (Greek Catholic). In Mehala, Avram Iancu Square is known as the “square with three churches”: a Serbian one (1786–1793), a Roman Catholic one (1887) and a Romanian Orthodox one (1925–1937).

The Jewish community also raised remarkable buildings. The Cetate Synagogue, designed by the Viennese architect Carl Schumann, was inaugurated on 19 September 1865. After closing in 1985 and serving for a time as a concert hall, it reopened as a synagogue and a place to visit in 2022. The Fabric Synagogue, the work of architect Lipót Baumhorn, was inaugurated on 3 September 1899. It has not been used for worship since 1985 and is being restored. The community had Sephardic, Neolog and Orthodox congregations. According to the Encyclopaedia Judaica, 6,728 Jews lived in the city in 1910 and 9,368 in 1930, roughly one inhabitant in ten.

What the censuses tell us

Numbers help us see the changes, but they must be read with care. The Hungarian censuses up to 1910 did not ask people about their ethnicity, but about their mother tongue. The Romanian censuses after 1918 recorded declared ethnicity. That is why, until 1910, Jews appear mostly among German and Hungarian speakers, and only afterwards as a separate group. Also, the figures below refer to the present-day territory of the city, including villages and districts joined to it later.

Click a year on the chart to see what the city looked like at that census. Then switch to “Total population” to see how much Timișoara grew in the 20th century.

A few trends stand out. Until the First World War, Timișoara was a mostly German- and Hungarian-speaking city, where Romanians made up about one in ten inhabitants, although they lived in large numbers in the surrounding villages. By 1930, the three large communities, German, Hungarian and Romanian, were almost equal in size. After the Second World War, industrialisation brought tens of thousands of people from all over Romania, and Romanians became the majority. At the same time, deportations and emigration shrank the German and Jewish communities (see Chapter 14 and Chapter 15). After 1990, many Germans left for Germany. In the 2021 census almost a quarter of the inhabitants did not declare an ethnicity, and specialists questioned the quality of the data.

The smaller communities have not vanished. In the 2011 census, Timișoara’s residents included, among others, 2,145 Roma, 859 Bulgarians, 556 Ukrainians and 385 Slovaks. The city has also welcomed newcomers: in 2018, according to official data, more than 7,000 foreign citizens from 124 countries lived here, many of them Italians drawn by investment after 1990. Their stories are the newest chapter of the old mosaic.

The languages of the street

In the 19th century, German, Hungarian, Romanian and Serbian were spoken on the streets of Timișoara, and in some families all four. Newspapers appeared in several languages. Many craftsmen and shopkeepers switched languages depending on the customer. The habit has survived: today, four institutions share the Palace of Culture, the Romanian National Opera, the “Mihai Eminescu” National Theatre, the “Csiky Gergely” Hungarian State Theatre and the German State Theatre. Masses at the Millennium Church in Fabric are said in Hungarian, German and Romanian, and once a week in Italian.

Perhaps the best description of Timișoara is not “the city of one nation”, but a place where people learned, generation after generation, to live together.

The star fortress had waited a century for an enemy who never came. When it was finally besieged, in 1849, the attackers were not Turks but Hungarian revolutionaries, and the defenders were the soldiers of the emperor in Vienna. For 107 days, Timișoara was a closed city, shelled, hungry and sick.

The Springtime of Nations reaches the Banat

In 1848, the wave of revolutions sweeping across Europe reached the Kingdom of Hungary. In March–April, the Diet at Pozsony (Bratislava) and the new government in Pest adopted liberal reforms: the end of serfdom, freedom of the press, a responsible government. For many, this was a promise of freedom. For others, especially the kingdom’s non-Hungarian peoples, the new state was too centralised and paid too little attention to their languages and rights.

The Banat, with its mixed population, felt these tensions sharply. In May 1848, at Sremski Karlovci, the Serbian national assembly demanded an autonomous province called “Vojvodina”, which would include the Banat. The Banat Romanians gathered at Lugoj on 15 June 1848, led by Eftimie Murgu. Unlike the Romanians of Transylvania, they stayed loyal to the Hungarian revolutionary government, but asked for a Romanian “captaincy” in the Banat and the use of the Romanian language. In Timișoara, the Parade Square was renamed Liberty Square at that time.

The fortress commander was General Georg Rukavina, a Croatian officer born in 1777, who had led the garrison since 1844. When the conflict between Vienna and the government in Pest turned into open war in the autumn of 1848, Rukavina sided with the emperor. Timișoara thus became an imperial island in the middle of a contested region.

The fortress closes its gates

The blockade began on 25 April 1849, when Hungarian troops started to encircle the city. The siege proper, with trenches and artillery bombardment, intensified from June, under the command of General Károly Vécsey. Sources give different figures for the forces. According to one estimate, the besiegers had about 12,000 men and around 100 guns, and the defenders about 9,000 men and more than 200 fortress guns.

Life in the city grew ever harder. Shells struck the buildings inside the fortress: the Old Town Hall was damaged, and a bomb fell on the roof of the Dome, where townspeople were sheltering. Many then went down into the crypt. The water tower built in Fabric in 1774 was destroyed, and the city was left drinking from wells. Food and ammunition ran low, and disease, especially cholera, took a terrible toll. According to a German historian, fire, fighting, hunger and disease cut the garrison roughly in half. Even the local newspaper, the Temeswarer Wochenblatt, published since 1831, stopped appearing in the summer of 1849.

9 August 1849: the battle

By the summer of 1849, the war had changed. At Vienna’s request, Russia had sent a large army into Hungary, and Austrian troops under Field Marshal Julius von Haynau were advancing from the west. The Hungarian army in the south, now commanded by the Polish general Józef Bem, tried to stop them in front of Timișoara.

The battle was fought on 9 August 1849, on the plains west of the city, around today’s villages of Becicherecu Mic, Săcălaz and Sânandrei. Troop numbers vary widely from source to source, but tens of thousands of men fought on each side. During the battle, Bem’s horse stumbled and fell, and the injured general was carried from the field. The leaderless Hungarian army retreated in disorder towards Lugoj, losing thousands of men, many of them taken prisoner. The Austrians entered the city and relieved the fortress.

The defeat was decisive. On 13 August 1849, at Világos (today Șiria, Arad County), General Artúr Görgei surrendered to the Russian army, and the Hungarian revolution was over. Rukavina did not enjoy his victory for long: he died of cholera in Timișoara on 9 September 1849, exactly one month after the relief.

A monument that moved

After the war, Emperor Franz Joseph wanted to reward the fortress’s loyalty. During a visit in 1852 he laid the foundation stone of a neo-Gothic monument almost 20 metres tall, unveiled in 1853 in Prince Eugene Square (today Liberty Square). Designed by the architect Josef Kranner, with statues by Josef Max, it was called the “Victory Monument” or “Fidelity Column”. At its foot stood figures of monsters, which locals read as an image of the defeated revolutionaries, and some passers-by defaced them.

For many in Timișoara, especially Hungarians, the monument was a wound. After 1918 some of its statues were removed and damaged, and in 1936 the column was moved to the Heroes’ Cemetery on Calea Lipovei, where many of the defenders of 1849 are buried.

Capital of a new province (1849–1860)

The defeat of the revolution brought a new map. By imperial decision of 18 November 1849, the Banat, Bačka and part of Srem were separated from Hungary and joined in an Austrian crown land: the Voivodeship of Serbia and Banat of Temeschwar. Its capital was Timișoara. The official languages were German and “Illyrian”, that is, Serbian. The province was run by military governors such as Ferdinand Mayerhofer and Johann Coronini-Cronberg.

The new province was a true mosaic. The 1850–1851 census counted about 1.43 million inhabitants. The largest groups were Romanians, Germans and Serbs, each over 300,000 people, followed by Hungarians, Bunjevci and Šokci, Rusyns, Slovaks, Bulgarians, Jews, Roma, Czechs, Croats and Greeks.

To house the administration, the huge Dicasterial Palace was built between 1855 and 1860, with three storeys, three inner courtyards and hundreds of rooms, including 273 offices. History’s irony: the province was abolished in 1860, almost exactly when the palace was ready, and the Banat returned to Hungary in 1860–1861. Today the building houses the city’s law courts.

After 1849, the fortress gradually lost its military purpose. Ever longer-range guns made the walls useless, and the city suffocating inside them began to demand its release. The story of how the walls came down is told in Chapter 11.

In the second half of the 19th century, Timișoara was one of the most inventive cities of Habsburg Hungary. The railway, the tram, electric lighting and factories changed the rhythm of life. Some of these novelties live on in the city’s memory as “firsts”. Some are fully deserved; others need to be told with care.

The train reaches Timișoara

In 1857, Timișoara was linked to the empire’s rail network by a line about 112 km long, coming from Szeged via Kikinda and Jimbolia. The first station was a modest one, built on the site of a former goods warehouse. Four decades later, in 1897, a monumental station designed by the architect Ferenc Pfaff was opened. It was almost destroyed in 1944 and later rebuilt, and in 1976 its appearance was radically changed. Today we know it as the North Station.

The train brought merchants, goods, newspapers and ideas. Also in the 1850s came the telegraph (sources give 1852 or 1853) and gas street lighting (1857). For the first time, the city had fast links with Vienna and Pest.

The horse-drawn tram

On 8 July 1869, the first horse-drawn tram set off through the streets of Timișoara. The line linked the fortress with Fabric, and in October of the same year a second line opened towards Iosefin. The company was called Temesvári Közúti Vaspálya Társaság (Timișoara Street Railway Company). Timișoara thus had the first horse tram on the territory of present-day Romania, a few months ahead of Arad (October 1869) and three years ahead of Bucharest (1872).

The first route was only 1,896 metres long, but the network grew quickly: the Fabric line was extended as early as the autumn of 1869, and in 1871 the Iosefin line reached the district’s railway station. For a city divided by walls and the esplanade, the tram was more than transport: it was the first “stitch” between the fortress and the suburbs.

On 27 July 1899, electric trams began running on five lines, gradually replacing the horses. The last horse-drawn services, the night runs to Iosefin, continued until 1904. Bucharest, however, had had an electric tram since 1894, so here Timișoara was not first.

The night of 12 November 1884

The story of the city’s most famous first begins with a bill. In 1882, the city’s only gas supplier raised its prices, and the authorities could no longer afford either the gas or new pipes. The city council chose a bold solution: electricity.

The contract went to the Anglo-Austrian Brush Electrical Company of Vienna, an affiliate of a London firm. At first it provided for 300 incandescent lamps and 16 arc lamps. Through supplements signed in 1883 and 1884, the number of incandescent lamps rose to 731. They lit roughly 59–60 km of streets.

The heart of the system was a steam power station. A 300-horsepower engine drove, by belts, five Brush direct-current dynamos at around 2,000 volts. Four fed the lamp circuits and the fifth was a spare. The work was led by specialists from Vienna and London, together with the Timișoara contractor Ignatz Leyritz.

On 12 November 1884, the lamps came on. A trial period followed, and experts from Austria and Hungary found that the installation worked as the contract required. Try it below: switch on the electric light and watch the street light up.

The station had a director from far away: the English engineer Geo H. Cottam ran it from 1884 to 1887. As demand grew, new steam engines were added in 1901–1906, a 3,000-horsepower turbine in 1913 and another of 5,500 in 1926. Within a few decades, electric light spread from the streets to homes, workshops and trams.

The city bought the power station in 1892, under Mayor Carol Telbisz. On 3 May 1910 a hydroelectric plant on the Bega went into operation, and in its first year it produced most of the city’s electricity.

The city knew how to show off its novelties. In 1891, Timișoara hosted a large regional exhibition, visited by Emperor Franz Joseph. By the time of his visit, the fortress’s three gates, which had long hampered traffic, had already been pulled down. It was a sign that the modern city was beginning to step out of the fortress’s armour.

Factories on the banks of the Bega

Electricity came to a city that already had an industrial tradition. The brewery in Fabric was founded in 1718, two years after the Habsburg conquest, by the fortress’s military administration. It is considered the first brewery on the territory of present-day Romania. In 1727 it was leased to a private operator, and after a fire in 1890 it was modernised. Today it brews Timișoreana beer.

From 1846, the Tobacco Factory was built in Iosefin, on the bank of the Bega. In 1890 it employed 1,875 people, most of them women. In 1911 its roughly 1,700 workers made up about a quarter of the city’s industrial workforce. The factory ran until 2003, and the building is now a listed monument. Around 1900 other factories appeared: a hat factory (1900), a stocking factory (1908), a match factory and textile mills. The garrison town was becoming a workers’ city.

Why Timișoara?

What made a provincial city try so many novelties? A few reasons recur in the sources of the time. The city was wealthy, thanks to the Banat’s grain trade. It had a large, cosmopolitan middle class, looking towards Vienna and Budapest. And it had ambitious mayors who saw technology as a way to bring the city out of the shadow of its walls. Not all the “firsts” were absolute, but the courage to try was real.

Around 1900, Timișoara went through the most spectacular transformation in its modern history. The walls that had squeezed it for a century and a half were pulled down, the districts joined up with the centre, and on the old esplanade rose boulevards, parks and palaces in the Secession style. The city that visitors admire today was born in these few decades.

The walls that choked the city

After 1849, the fortress had become a burden. Modern artillery reached much farther than in the days when it was built, so the walls no longer offered real protection. Meanwhile, the esplanade almost a kilometre wide, where building was forbidden, separated the fortress from Fabric, Iosefin, Elisabetin and Mehala. People, goods and trams passed through three narrow gates, and the city had no room to grow.

Release came step by step, through imperial papers and long negotiations with the army:

• On 10 November 1868, an order from Emperor Franz Joseph reduced the no-build zone from about 949 to 569 metres.
• In 1872, an imperial decision approved the magistrate’s request to begin demolishing the walls. The first breaches were made that year.
• By September 1891, the three gates, which hampered traffic, had already been pulled down, ahead of the emperor’s visit to the regional exhibition.
• On 23 April 1892, an imperial decision officially cancelled the city’s status as a fortress.
• The main demolition work began in 1898, and in 1905 an agreement between the city and the army transferred the land of the former fortifications to the municipality.

Demolition was also a business. About 26 million whole bricks were recovered from the walls. Some 19 million were sold, and the rest were used in public buildings. Broken bricks paved about 80,000 m² of roads. The sale of the first freed plots brought the city more than 1.9 million crowns, money that funded its development.

A plan for a new city

What do you do with a huge ring of empty land around the centre? The answer came from Vienna, where the famous Ring, a circular boulevard lined with monumental buildings, had been built on the site of the old walls. In 1893, the Budapest architects Lajos Ybl and Aladár Kovács-Sebestény drew up a development plan for Timișoara inspired by this model. The plan was simplified and adapted along the way, but its core idea remained: linking the fortress to the districts with wide boulevards, lined with adjoining buildings of a ground floor plus three storeys, monumental in character.

The man who led this transformation was Mayor Carol Telbisz, in office from 1885 to 1914. Under him, the city gained an electric tram, running water, sewers and paved streets. The districts joined the centre not only on the map but also administratively: the suburb south of the esplanade was named Elisabetin in 1896, and Mehala was annexed to the city in 1910. Another key figure of these years was the engineer Stan Vidrighin, who drew up the projects for the water and sewerage network and later became the city’s mayor.

The city was growing before people’s eyes. The present-day territory of Timișoara had about 38,700 inhabitants in 1880 and more than 74,000 in 1910: the population had almost doubled in three decades (see the chart in Chapter 8). The money came mainly from the grain trade of the Banat plain, from crafts and from industry. Landowners and grain merchants even formed an association, the Lloyd Society, which would build itself a palace on the Corso.

Secession: architecture of flowers and waves

The new buildings went up in the fashionable style of the day, the Secession, the Central European version of Art Nouveau. Instead of severe classical ornament, façades filled with wavy lines, floral motifs, coloured ceramics and windows of unexpected shapes. Timișoara is considered one of the Romanian cities with the most Secession buildings.

The name most closely linked to this style is the architect László Székely, the city’s chief architect from 1903 to 1922. He designed dozens of public and private buildings, among them the Neptune Baths (1912–1914) and the Dauerbach Palace (1911–1912), with its undulating cornice and blue ceramic tiles. On the Corso, the Lloyd Palace was built between 1910 and 1912 to designs by Lipót Baumhorn, the same architect who had designed the Fabric synagogue. It housed a grain and agricultural exchange, and today it is home to the Rectorate of the Politehnica University. Next to it, the Löffler Palace (1912–1913), built for the family of the entrepreneur Jacob Löffler, is another example of Viennese Secession.

The theatre, the church and the Corso

One of the first symbols of the modern city rose right on the edge of the fortress, before the walls came down. The plans for the Franz Joseph Theatre were approved in 1871, and construction began in 1872. The design came from the Vienna studio of Ferdinand Fellner the Elder, and the work was completed by the firm of Fellner & Helmer, which went on to build theatres all over Central Europe. The building opened on 22 September 1875. A fire destroyed its auditorium in 1880, and another, far worse, gutted it in 1920. Its reconstruction, with a completely new façade, is told in Chapter 13.

In Fabric, the growing Catholic community needed a new church. The Millennium Church, named to celebrate a thousand years since the founding of the Hungarian state, was also designed by Lajos Ybl. Its foundation stone was laid on 4 October 1896, and the neo-Romanesque church, built from almost 4 million bricks, was consecrated on 13 October 1901. It is the largest Roman Catholic church in Timișoara.

Between the theatre and the old fortress, a promenade began to take shape: the Corso, along one of the long sides of today’s Victory Square. Here well-to-do families strolled in the evening, and here were the cafés and elegant shops. The square as we know it today, with the Metropolitan Cathedral at the opposite end, took its final shape only between the wars.

The Belle Époque ended abruptly in the summer of 1914. The war that followed would change not only the life of the city but also the country it belonged to (see Chapter 12).

Between 1914 and 1920, Timișoara went through the fastest series of political changes in its history. It entered the war as a city of Habsburg Hungary and came out of it as a city of Romania, after living through a short-lived republic, a Serbian occupation and a French military presence. The borders drawn at that time split the Banat into three.

1914: the war comes close

On 28 July 1914, Austria-Hungary declared war on Serbia. For Timișoara, the front was no distant idea: the border with Serbia, on the Danube, was just over 100 kilometres away. Men from the city and the Banat villages, Germans, Hungarians, Romanians, Serbs and Jews, were mobilised and sent to the fronts of the Austro-Hungarian army.

The city became a rear base: a garrison, a railway hub, a place of hospitals and depots. In the autumn of 1915, the Central Powers launched a major offensive against Serbia under the German Field Marshal August von Mackensen. His photograph in Union Square, from 1915, preserves the memory of those months when Timișoara was close to the centre of operations.

In August 1916, Romania entered the war on the side of the Entente and attacked Transylvania. For the Romanians of the Banat, who were citizens of Hungary, the situation was painful: their kin in the Romanian Kingdom were fighting on the other side of the front. As the war dragged on, it brought shortages, requisitions, rising prices and exhaustion.

Autumn 1918: the Banat Republic

In October 1918, Austria-Hungary was collapsing. One by one, the empire’s peoples declared independence, and in Budapest a democratic government led by Mihály Károlyi came to power. In this power vacuum, the Banat Republic was proclaimed in Timișoara around 31 October 1918 (some sources give 1 November).

Its leader was Otto Roth, a German-speaking socialist lawyer of Jewish origin. The republic proposed an unusual idea for its time: a multi-ethnic Banat, organised on the model of the Swiss cantons, instead of being divided among nation states. The project was supported by some of the city’s Hungarians, Swabians and Jews, but rejected by the region’s Romanians and Serbs, who looked to Bucharest and Belgrade respectively. The republic was recognised only by the new Hungarian Republic.

The new government’s real power barely reached beyond the city limits. Peasant revolts broke out in the villages, aimed at the authorities, notaries and large landowners. The republic’s guard, led by the Hungarian officer Albert Bartha, put them down at Denta, Făget and Cărpiniș. One historian counts about 160 victims of this unrest in the first half of November.

Serbs, the French and Alba Iulia

In mid-November 1918, the Serbian army entered Timișoara. Sources give slightly different dates, 15 or 17 November. The troops led by Colonel Čolović were received without a fight. Roth formally stayed on as civil governor, but the city was now under Serbian military occupation, and Serbia claimed the whole of the Banat.

On 1 December 1918, at Alba Iulia, the Great National Assembly of the Romanians of Transylvania, the Banat, Crișana and Maramureș proclaimed union with Romania. Among the delegates were representatives of the Banat Romanians. On the same day, Serbia joined the other South Slav lands in the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes, the future Yugoslavia. Two allied states, which had fought on the same side in the war, now claimed the same province.

To prevent an armed clash between them, the Entente sent French troops. On 3 December 1918, French soldiers arrived in Timișoara. Their commanders tried to keep a balance between Serbs, Romanians and the local communities. The Banat Republic, which by then existed in name only, was dissolved on 20 February 1919.

3 August 1919: the Romanian administration

The Banat’s fate was decided at the negotiating table, at the Paris Peace Conference. Romania’s delegation, led by Ion I. C. Brătianu, demanded the whole of the Banat, and Serbia also claimed most of it. The Great Powers chose a compromise line that divided the region.

Timișoara went to Romania. The Serbian troops withdrew, and on 28 July 1919 the Romanian administration was installed. On 3 August 1919, the Romanian army entered the city. The day stayed in the city’s memory: the former Cathedral Square has since been called Union Square (Piața Unirii), and one of the city’s main boulevards bears the name “3 August 1919”.

For the inhabitants, the change was profound. Within a few years, the official language, schools, currency, administration and newspapers all changed. Some Hungarian officials left for Hungary, and officials, teachers and soldiers arrived from the rest of Romania. New institutions also appeared: in 1920 the Polytechnic School was founded, the city’s first institution of higher education (see Chapter 13). In the same year, on 31 October 1920, a fire destroyed the theatre in the city centre.

Trianon and the new map

The border was confirmed by the Treaty of Trianon, signed on 4 June 1920 between the Allied Powers and Hungary. The historical Banat was divided into three: about two-thirds went to Romania, about one-third to the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes, and a small corner near Szeged stayed with Hungary. The line was adjusted in the following years. Under a protocol signed in Belgrade on 24 November 1923, the two countries exchanged a number of villages, and the town of Jimbolia officially became part of Romania only in 1924.

For Timișoara, the new map meant a new position: a border city, close to Yugoslavia and Hungary, cut off from part of its old hinterland. The city lost its natural links with places that now lay in other countries, but it became the most important centre of the Romanian Banat. The Banat was organised into counties, and Timișoara became the seat of Timiș-Torontal County. For the city’s communities, the new borders also raised a new question: how to be German, Hungarian, Serbian or Jewish in a Romanian nation state. The answers, sometimes happy and sometimes painful, are the subject of the following chapters (see Chapter 13).

In August 1919 the Romanian army entered Timișoara, and a year later the Treaty of Trianon fixed the new border (see Chapter 12). After almost two centuries of Habsburg rule, the city on the Bega passed into a new state. What followed was not a break but a metamorphosis: two decades in which Timișoara built a technical university, a huge cathedral, an elegant boulevard and the best football teams in the country — until the 1930s brought shadows too.

An old city in a new country

After the First World War, Timișoara became one of the largest cities of Greater Romania and the administrative centre of Timiș-Torontal County. The 1930 census counted 91,580 inhabitants (some works give slightly different figures, around 91,800). It was a truly mixed city: roughly a third Germans and a third Hungarians, about a quarter Romanians, plus a Jewish community several thousand strong, Serbs, Banat Bulgarians, Slovaks and others. The exact shares depend on what people were asked — mother tongue, ethnicity or religion — and some Jews, for example, declared Hungarian nationality. The census figures are discussed in detail in Chapter 8.

The new Romanian administration brought officials, officers, teachers and priests from other provinces, and the number of Romanians in the city grew steadily. At the same time, Germans and Hungarians kept their schools, churches, associations and newspapers. German, Hungarian, Romanian and Serbian could be heard in the street, often within the same family. By 1941 the population had risen to almost 111,000.

The Polytechnic: a school for engineers

Perhaps the most important legacy of these years is the Polytechnic School. The Governing Council of Transylvania decided to found it in February 1920, and the decree was signed by King Ferdinand I on 11 November 1920. Classes began on 29 November 1920, with 117 students from every province of the country. The first rector was the mathematician Traian Lalescu, who also launched a mathematics journal in the city.

At first, classes were held in a primary school building. In 1923 new pavilions were inaugurated on the boulevard now named after Michael the Brave (Mihai Viteazul), in the presence of King Ferdinand. According to university tradition, the king said that it is not the walls that make a school, but the spirit that reigns in it. The Polytechnic turned Timișoara into a city of engineers — an identity it keeps today, as its graduates work in the car industry, energy and IT.

The Corso, a cathedral and a theatre with a new face

When the fortifications were demolished, a wide space opened up between the Theatre and the Bega (see Chapter 11). The first palace here, the Lloyd Palace, received its building permit in 1910. Between the wars the boulevard — then called King Ferdinand Boulevard — became the city’s open-air drawing room. On the right-hand side, from the Theatre towards the Cathedral, ran the Corso, the promenade of “good society”; on the left was the Surogat, where young people, students and workers strolled. Going out “on the Corso” on Sundays was a ritual: best clothes, coffee, glances, meetings.

At one end of the boulevard stood the Theatre. In 1920 a fire destroyed much of the building; only the side wings survived. The rebuilding followed plans by the architect Duiliu Marcu: the side façades kept their old style, but the main façade and the auditorium were given a Neo-Byzantine look, considered fitting for a city that had become Romanian. The theatre reopened in 1928. That is why the Opera building seems to have two personalities today: Viennese at the sides, Romanian at the front.

At the other end, on marshy ground by the Bega, construction of the Orthodox Metropolitan Cathedral began in 1936, to a design by the architect Ion Traianescu. The foundation stone was blessed on 20 December 1936 and the main works were finished in 1940, but the war delayed the finishing touches; the cathedral was inaugurated and consecrated only in October 1946. Its central tower is about 90 metres high. The style blends the Moldavian tradition with Byzantine elements, and the roof is covered in coloured glazed tiles. The cathedral closed off the boulevard and, in effect, turned it into a square.

A city of football champions

If you had to choose a single word for interwar Timișoara, “football” would be a serious candidate. The Chinezul club, founded in 1910 under the Hungarian name Kinizsi (after Pál Kinizsi / Pavel Chinezul, the medieval hero of Chapter 4), won six national championships in a row, from 1922 to 1927 — a record for the time.

On 21 October 1928 came Ripensia, considered the first football club in Romania to adopt professional status. Ripensia won four league titles (1933, 1935, 1936 and 1938) and two Romanian Cups (1934 and 1936). At the first World Cup, in Uruguay in 1930, Romania’s squad included players from the Timișoara clubs Chinezul and Banatul. There was also Politehnica, the students’ club, founded in December 1921, which after the war would become the city’s best-loved team.

Factories, newspapers and cafés

The city’s economy rested on industry inherited from Austro-Hungarian times — textile mills, the tobacco factory, the hat factory, the brewery, the mills — to which new workshops and factories were added. One of them, founded in 1921 under the name “Dura”, would after nationalisation become the well-known ELBA (see Chapter 15). Many craftsmen were German, Hungarian or Jewish, and the small neighbourhood workshops — bakeries, tailors, joiners — gave colour to the streets of Fabric and Iosefin.

The press reflected the city’s mix: newspapers appeared in Romanian, German and Hungarian, and some publications were even bilingual. The cafés on the Corso and in the old Cetate district were places to read the papers, talk politics and close deals. The theatre hosted companies in several languages, and in 1921 George Enescu gave concerts in the city.

The shadows of the 1930s

The Great Depression after 1929 hit the Banat too: farm prices collapsed, and unemployment and social tension followed. As across Europe, extremist movements grew stronger. In Romania the most violent was the Iron Guard (the Legionary Movement), far-right and antisemitic, which found followers among some students in Timișoara as well.

On 26 November 1938, during a performance by the company of the Jewish actress Sidy Thal at the city’s theatre, Legionaries threw grenades into the audience. At least two people died — more recent sources speak of four dead and around 70 injured. The attack was one of the worst acts of antisemitic terrorism in interwar Romania. In 2023 the story was brought back to the stage by the German State Theatre of Timișoara together with the Jewish State Theatre of Bucharest.

Timișoara’s Jewish community — with synagogues, schools, cultural and sports associations — numbered around 11,000 people in the early 1940s. From 1938 the authoritarian regime of King Carol II, and then that of General Antonescu, introduced ever harsher antisemitic laws. In the summer of 1940 Romania lost Bessarabia, northern Bukovina and Northern Transylvania. The Banat remained Romanian, but the golden age of the Corso was over. What followed — war, persecution and deportation — is the story of Chapter 14.

Between 1940 and 1956, Timișoara lived through dictatorship, war, bombing, Soviet occupation and the imposition of communism. Its buildings mostly stayed standing. Its people, however, were persecuted, deported or forcibly moved, one group after another: the Jews, then the Germans, then tens of thousands of families from the Yugoslav border. This is a hard chapter, which we tell with care, without placing one suffering above another.

Romania at war

The summer of 1940 was a disaster for Romania: the country lost Bessarabia and northern Bukovina to the USSR, and under the Vienna Award (30 August 1940) Northern Transylvania was handed to Hungary. The Banat stayed Romanian. In September, General Ion Antonescu seized power, and in November Romania joined the Axis. On 22 June 1941 the Romanian army went to war against the Soviet Union alongside Germany.

Timișoara was far from the front, but the war reached every home: men called up, rationing, censorship. The German community of the city and the Banat was led at the time by the “German Ethnic Group”, an organisation aligned with Nazi Germany. Following a Romanian–German agreement of 12 May 1943, tens of thousands of young Germans from Romania — many from the Banat — were recruited into the German armed forces, most into the Waffen-SS; some enlisted out of conviction, others under pressure from their community and from propaganda. After the war, this would be used as a pretext for collective punishment.

The Jews of the Banat: survival in an antisemitic state

The Antonescu regime was responsible for one of the largest massacres of Jews in Europe outside Germany. The International Commission on the Holocaust in Romania (the Wiesel Commission) concluded that between 280,000 and 380,000 Romanian and Ukrainian Jews were murdered or died in territories under Romanian control — above all in Bessarabia, Bukovina and Transnistria.

The Jews of the Banat and southern Transylvania had a different fate, but not an easy one. They were stripped of their rights, lost their jobs, and community assets and much private property were seized through so-called “Romanianisation”. Men were forced into forced labour on building sites, mostly for the army. Some community leaders were arrested. In the summer of 1942 the government agreed to a German plan to deport the Jews of southern Transylvania and the Banat to the Belzec extermination camp in occupied Poland. The plan was not carried out: in the autumn of 1942 the deportation was postponed, then abandoned. Historians date the decision differently (August or October 1942) and explain the change by several factors — interventions by Jewish leaders, by some politicians and senior churchmen, and Antonescu’s calculations as the war began to go badly.

Timișoara’s Jewish community, around 11,000 people, largely survived; it even grew, with refugees. In 1944 Jews fleeing Hungary tried to cross the border towards Arad and Timișoara, and some succeeded.

The contrast with Northern Transylvania, then under Hungarian rule, is shattering: in May–June 1944 some 132,000 Jews from there were deported to Auschwitz, and most were murdered. The Antonescu regime also deported about 25,000 Roma from across Romania to Transnistria, of whom about 11,000 died. From Timiș County, according to researchers, only a few dozen were deported, after local authorities challenged the lists.

Bombs over the city

In the spring and summer of 1944, Allied aircraft bombed Romania’s railway hubs. Timișoara was hit on the night of 16–17 June 1944 by British and American bombers targeting the marshalling yard and railway workshops; at least 12 people died and dozens of houses were destroyed. The heaviest raid came on 3 July 1944, when more than 100 American B-24 bombers struck the city: around 90 dead, according to documents of the time. Figures differ from source to source.

After Romania switched sides on 23 August 1944, it was the turn of the German and Hungarian air forces to attack. In a raid on the night of 31 October to 1 November 1944, several bombs fell on the still unconsecrated Metropolitan Cathedral; only one exploded.

23 August 1944 and the battle for Timișoara

On 23 August 1944 King Michael I had Antonescu arrested, and Romania went over to the Allies. A dangerous time followed for the Banat: in September 1944 German and Hungarian troops launched an offensive towards Timișoara and Arad. The attack on Timișoara was halted by Romanian troops, together with Soviet units, and the Red Army entered the city in mid-September. For the people of Timișoara, the end of the war also meant the start of Soviet occupation, which would last until 1958.

January 1945: Germans deported to the USSR

At the beginning of January 1945, at the Soviet Union’s demand, the Romanian authorities began rounding up ethnic Germans fit for work: men aged 17 to 45 and women aged 18 to 30. What each person had done in the war did not matter — only their ethnicity did. Around 70,000 people were deported from the whole of Romania (some estimates are higher), a large share of them from the Banat, Timișoara included. They were taken in goods wagons to the mines of the Donbas, the Urals and other regions for “reconstruction work”.

Conditions were very harsh: cold, hunger, exhausting labour. At least 3,000 of the deportees from Romania died in the camps. Survivors returned in waves between late 1945 and the early 1950s; some were sent straight to Germany and never saw their homes again. Meanwhile, the land reform of March 1945 had confiscated the land of many German families.

Communism takes hold

Under Soviet pressure, the communists gradually took power: the Groza government in March 1945, the rigged elections of November 1946, King Michael’s forced abdication on 30 December 1947. On 11 June 1948, factories, banks and mines were nationalised; in Timișoara, long-established firms became state property and changed their names. Then came the collectivisation of agriculture, the arrest of opponents, the closure of church schools and the dissolution of many associations — including the famous Ripensia football club, in 1948.

The Jewish community, which numbered over 13,000 after the war, began to shrink through emigration, mainly to Israel. And in 1946 the Romanian Opera of Timișoara was founded by royal decree — a sign that cultural life went on, even in dark times.

Black Pentecost: the Bărăgan deportations

After the 1948 split between Stalin and the Yugoslav leader Tito, the border with Yugoslavia became, in the regime’s eyes, a “dangerous” zone. On the night of Orthodox Pentecost, 17–18 June 1951 (some sources give the night of 18–19 June), Securitate and army troops surrounded the villages in a strip about 25 kilometres wide along the border, in the Banat and in Mehedinți. Families were given a few hours to pack.

According to Interior Ministry records, 12,791 families, or 40,320 people, were deported; other sources speak of more than 44,000. They were well-off peasants (“kulaks”), refugees from Bessarabia and Bukovina, Aromanians, Germans, Serbs, Banat Bulgarians, Hungarians and Romanians — people deemed “unreliable” for political, social or ethnic reasons. They were taken by train, in cattle wagons, to the Bărăgan Plain in south-eastern Romania and left in open fields, where they had to build their own houses out of earth. That is how 18 new villages came into being.

Roughly 1,600–1,700 people died during the years of “compulsory residence”, among them 175 children. The restrictions were lifted by a decision of December 1955, and most returned home in 1956. Many found their houses occupied by others and never got them back. Only after 1990 did the former deportees receive recognition and a small allowance. Today, 18 June is Romania’s day of remembrance for the victims of deportation under the communist regime.

All these traumas changed the make-up of the city. The Timișoara that entered the 1950s was ever more Romanian, ever more working-class and ever more closely watched. What life under communism was like — factories, apartment blocks, queues, but also brave students and awkward writers — is the subject of Chapter 15.

Forty years of communism changed Timișoara more than any war. The city filled up with factories and housing estates, its population almost tripled, and the old German and Jewish communities scattered through emigration. Yet this was also where students took to the streets in 1956, where writers refused to keep quiet and where people secretly watched their neighbours’ television. Without anyone knowing it, all this prepared the ground for December 1989.

October 1956: the students speak up

On 23 October 1956 the Hungarian revolution broke out in Budapest against the communist regime and Soviet occupation. The news quickly reached Timișoara, where many people spoke Hungarian and listened to foreign radio stations. On 30 October 1956, students of the Polytechnic gathered in a lecture hall of the Faculty of Mechanical Engineering, then in the student canteen. Sources speak of more than 2,000 participants.

Their demands were bold for the time: the withdrawal of Soviet troops from Romania, freedom of the press and of speech, an end to compulsory Russian, fewer hours of Marxism, grants for all students, wages in line with prices and lower levies on farmers. That same evening the organisers were arrested. On 31 October about a thousand protesting students were surrounded by troops, loaded onto lorries and taken to a former military camp at Becicherecu Mic, near the city.

Trials followed: the students regarded as leaders received sentences ranging from a few months to eight years in prison; dozens of others were expelled, and some teachers were punished. The movement was one of the earliest public expressions of opposition to the communist regime in Romania. Every year on 30 October, the Politehnica University commemorates it.

A city of factories

The communist regime bet everything on industrialisation. The factories nationalised in 1948 were expanded, and new ones appeared on industrial estates at the edge of town. One of the best known was ELBA: founded in 1921 as the “Dura Works” and renamed “Electrobanat” after nationalisation, it made batteries, light fittings and headlamps. From 1973, under a French licence, ELBA became the maker of headlamps for Dacia cars. In the 1980s about 5,000 people worked there, in three shifts.

Alongside ELBA stood the Timișoara Mechanical Works (UMT), textile and shoe factories, food processing and much more. To staff the factories, tens of thousands of people moved to the city from other regions of the country, especially Oltenia, Moldavia and Maramureș. The population grew dramatically: from 111,987 in 1948 to 174,243 in 1966, 269,353 in 1977 and 334,115 in 1992.

Tower blocks, universities and a computer

The newcomers needed homes. So the great housing estates appeared — Circumvalațiunii, Calea Aradului, Calea Șagului, Dâmbovița, Calea Lipovei and others — built quickly from standard designs. The old historic districts were left to decay, but unlike Bucharest, central Timișoara largely escaped the massive demolitions of the 1980s.

The city also became a major university centre. Alongside the Polytechnic and the Faculty of Medicine (created by a decree of December 1944), the University of Timișoara, today the West University, was founded in 1962. At the Polytechnic, on 25 March 1961, MECIPT-1 was switched on, built by the mathematician Iosif Kaufmann and the engineer Wilhelm Löwenfeld — the first electronic computer built at a Romanian university and the second in the country. New cultural institutions appeared too: the Hungarian and German State Theatres in 1953, and Radio Timișoara in 1955.

Departures: Germans and Jews “sold”

The communities that had given Timișoara its multicultural character began to leave. Many Jews emigrated to Israel: the local community fell from more than 13,000 people in 1947 to about 6,700 in 1956 and around 3,000 in 1971. The regime demanded money for each emigrant — the historian Radu Ioanid estimates that under Ceaușescu more than 40,000 Jews were “sold” for about 112 million dollars.

The same mechanism applied to ethnic Germans, known in the Banat as Swabians. From the 1960s–70s, West Germany paid the Romanian state for each person allowed to leave, depending on their education; later, according to negotiators, it became a flat fee of several thousand marks per head. A secret 1978 agreement allowed roughly 11,000 departures a year. The money was collected by Securitate officers. Estimates differ, but altogether more than 200,000 Germans from Romania left for Germany this way by 1989; roughly another 200,000 left in the first years after 1990. The Swabian villages around Timișoara emptied, and the city lost part of its old identity.

Awkward writers: Aktionsgruppe Banat and Herta Müller

In 1972, a few young German-language writers from the Banat formed Aktionsgruppe Banat (“Banat Action Group”): Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner and Ernest Wichner. They wrote direct, ironic poetry, critical of the reality around them. The Securitate watched and harassed them, and in 1975 the group was broken up; some members were investigated or arrested, and many later emigrated to Germany.

Herta Müller, born in 1953 in Nițchidorf, a Swabian village in the Banat, studied German and Romanian at the University of Timișoara from 1973 to 1976. She was close to this circle of writers (some sources associate her with the group; historians point out, however, that she was not a member as such but was influenced by it). After university she worked as a translator in a machine factory in Timișoara. In 1979 the Securitate asked her to spy on her colleagues; she refused and lost her job. She emigrated to Germany in 1987 with the writer Richard Wagner, and in 2009 she won the Nobel Prize in Literature. Her books describe, with painful precision, the everyday fear of Ceaușescu’s Romania.

The 1980s: cold, queues and windows to the West

In the 1980s Ceaușescu decided to pay off the country’s entire foreign debt, at the cost of terrible shortages. Basic foods were rationed, and people queued for hours for meat, oil or sugar. In winter, flats were cold, the power went off in the evenings, and national television broadcast only a few hours a day, mostly about the “beloved leader”. The Securitate had informers everywhere, and people had learned to speak in whispers.

Timișoara, however, had a rare advantage: its neighbours. With home-made aerials, people picked up Yugoslav and Hungarian television, which showed Western films, adverts, music and freer news. In the autumn of 1989, many learned this way how communist regimes were falling in Poland, Hungary, East Germany and Czechoslovakia. The border with Yugoslavia was also a dangerous temptation: some tried to flee across it, at the cost of their lives.

By the end of 1989, Timișoara was a large, industrial, tired and discontented city — but also one where people knew more about the world than the regime wanted. All it needed was a spark. It caught in front of a Reformed church in Piața Maria (Maria Square), in Chapter 16.

By December 1989, the communist regimes of Central Europe had fallen one after another. Ceaușescu’s Romania seemed unshakeable. Then, on a winter Friday, a few believers gathered outside a parish house in Timișoara to protect their pastor. Within seven days their protest became a revolt, the revolt was drowned in blood, and the city rose again — becoming the first in the country to declare itself free. It is the most important chapter in Timișoara’s recent history, and we tell it with respect for those who lost their lives.

The pastor of Piața Maria

László Tőkés was the pastor of Timișoara’s Hungarian Reformed (Calvinist) parish, whose church and parish house stand near Piața Maria (Maria Square). He openly criticised the regime’s policies, especially the plan to “systematise” villages. On 24 July 1989, Hungarian state television broadcast an interview secretly recorded with him. Soon afterwards his bishop, under pressure from the authorities, ordered him out of Timișoara, and in October a court ruled for his eviction. The date set: Friday, 15 December 1989.

That day his parishioners formed a human chain around the parish house to stop the militia from entering. They stayed there into the night. At first it was a small protest — a religious community defending its pastor.

16 December: protest becomes revolt

On Saturday, 16 December, the crowd grew. Romanians, students, workers and passers-by joined the Hungarian believers. Around 5:30 pm the trams in the area were stopped, and new chants rose from the crowd: “Freedom!”, “Down with Ceaușescu!”. A protest for one man had become a protest against the regime. A column set off towards the centre and the headquarters of the County Communist Party Committee. The security forces moved in with water cannon and tear gas; protesters seized and disabled several water-cannon trucks. Beatings and arrests went on past midnight, especially around the Cathedral.

On 17 December, Tőkés and his wife were taken away by force to Mineu, a village in Sălaj County, where they remained until 22 December. But the revolt no longer depended on him.

17 December: the day they opened fire

On Sunday, 17 December, thousands of people came out again. Protesters broke into the County Party headquarters and threw documents and volumes of Ceaușescu’s writings out of the windows. That same day, in a teleconference with the party leadership, Ceaușescu demanded that the demonstrators be stopped at any cost. Generals and senior officials were sent to Timișoara, and the army was brought onto the streets with tanks and armoured personnel carriers.

Towards evening, they opened fire. Shots were fired in many places: in Liberty Square (Piața Libertății), around the Opera and on the Cathedral steps, on the Decebal bridge over the Bega, on Calea Lipovei and on Calea Girocului. Soldiers fired, as did Militia and Securitate units. Among the victims were young people, women, children and people who were simply passing by. Within a few hours almost 300 wounded reached the County Hospital. The number killed that day differs from source to source — between about 55 and 70 — and 17 December remains the bloodiest day of the Revolution in Timișoara.

18–19 December: silence and “Operation Rose”

On 18 December Ceaușescu left on an official visit to Iran, convinced the situation was under control. The city was full of soldiers, and groups of people were dispersed. In the evening, around 30 young people gathered on the Cathedral steps with candles and a flag from which they had cut out the communist emblem. Shots were fired again; there were dead and wounded.

On the night of 18–19 December, the regime tried to erase the traces of the massacre. 43 bodies were taken from the County Hospital morgue, loaded onto a lorry and driven to Bucharest, where they were cremated at the “Cenușa” crematorium. The ashes were dumped into a canal on the outskirts of Bucharest, at Popești-Leordeni. The action was code-named “Operațiunea Trandafirul” (Operation Rose). Many families never had a grave at which to mourn their dead.

On 19 December, workers at the city’s big factories refused to work. Party officials and generals who came to persuade them back to their machines failed. Soldiers began to fraternise with the people, and the chant “The army is with us!” was heard more and more often.

Follow the main events day by day on the map below.

20 December: the first free city

On Wednesday, 20 December, huge columns of workers set off from the industrial estates towards the centre. The soldiers were ordered back to barracks. By midday Opera Square (today Victory Square) was full: around 100,000 people, by estimates of the time. Ordinary people took turns to speak from the Opera balcony. The Romanian Democratic Front was born that day, led by Lorin Fortuna, and in effect took over the running of the city.

Prime Minister Constantin Dăscălescu and Emil Bobu, one of Ceaușescu’s closest associates, came from Bucharest to negotiate. The protesters’ delegation demanded Ceaușescu’s resignation, the release of those arrested and the return of the bodies of the dead. The regime’s envoys agreed to free the detainees but refused the resignation. That evening, back from Iran, Ceaușescu spoke on television: he called the protesters “hooligans” and blamed “foreign agencies”. A “state of necessity” was declared in Timiș County. But the city was no longer listening. Timișoara had declared itself the first city in Romania free of communism.

21–22 December: the revolution reaches Bucharest

The regime tried one last manoeuvre: on the night of 20–21 December, thousands of workers were brought by train from Oltenia to “restore order”. Once in Opera Square, they learned what had happened and joined the people of Timișoara. On 21 December in Bucharest, a mass rally called by Ceaușescu turned into booing, and that evening troops fired on protesters in the capital.

On 22 December, after the death of Defence Minister Vasile Milea in circumstances still disputed, the army went over to the crowd. At 12:06 Nicolae and Elena Ceaușescu fled by helicopter from the roof of the Central Committee building; they were caught near Târgoviște, given a summary trial and executed on 25 December. In the chaos of the following days, there was more shooting in Timișoara, as in other cities, and more people died.

The price of freedom

The exact figures were disputed for a long time. For 16–20 December, the verdict in the Timișoara trial records about 70 dead and more than 250 wounded in the city. Counting the victims of the days after 22 December as well, local authorities speak of more than 100 hero-martyrs of Timișoara. Across the whole country, the Revolution claimed more than 1,100 lives (official figures range from about 1,100 to 1,170), most of them after 22 December.

The question “who fired?” long went without a full answer. A first trial, in Timișoara, ended in 1991 with convictions of several officials and officers; some sentences were later reduced or pardoned. In 2008 Generals Victor Atanasie Stănculescu and Mihai Chițac received final sentences of 15 years each for the repression in Timișoara. The large “Revolution File”, covering the events after 22 December, went through years of investigations and referrals back, and Romania was found in breach several times by the European Court of Human Rights for the excessive length of the proceedings.

For Timișoara, December 1989 was not just an end but also a beginning. What the people of Timișoara demanded from the new rulers — and how much they obtained — is told in Chapter 17.

In December 1989, the people in Opera Square cut the communist emblem out of the middle of the flag. In the months that followed they discovered that changing a country is far harder than changing a flag. Timișoara tried to set the tone — with a bold document, the Proclamation of 11 March 1990 — and then, over three decades, turned from a tired industrial city into one of the most dynamic cities in Romania.

The winter of disillusion

After Ceaușescu fled, power in Bucharest was taken over by the National Salvation Front (FSN), led by Ion Iliescu, a former communist official. Many of those who had taken to the streets in Timișoara viewed the new leadership with suspicion, since it included many former party activists. Distrust grew when the FSN announced it would run in the elections, although it had presented itself as a provisional body, and when, in January 1990, miners brought to Bucharest attacked the headquarters of opposition parties.

In the first months of 1990, the Timișoara Society (Societatea Timișoara) was formed — a civic association of participants in the Revolution, students and the city’s intellectuals. It prepared a text meant to state clearly what kind of country people had demanded in December.

11 March 1990: the Proclamation of Timișoara

On 11 March 1990, from the Opera balcony, the writer and journalist George Șerban, its principal author, read the Proclamation of Timișoara to the crowd. The document had 13 points. Among them:

• condemnation of communism and rejection of dividing people into “classes”;
• Timișoara held up as a model of tolerance, where Romanians, Hungarians, Germans, Serbs and others live together (point 4);
• a market economy, privatisation, decentralisation and openness to foreign capital;
• a call to Romanians in exile to come home;
• a proposal that the national day be 16 December, the day the Revolution began in Timișoara.

The most famous, however, became point 8. It asked that the electoral law bar former communist activists and former Securitate officers from standing for office for three consecutive parliamentary terms — above all for the presidency. In short: those who had run the old system should not run the new one.

Hundreds of civic associations backed the Proclamation, and almost 4 million citizens signed appeals to add point 8 to the electoral law. Point 8 was also the central demand of the University Square protest in Bucharest (spring 1990), which was violently ended by miners in June 1990. Even so, the elections of May 1990 were held without any restrictions, and the lustration bills proposed later were never put into practice. For many people in Timișoara, point 8 remained an unfulfilled promise of the Revolution.

A city that does not forget

Timișoara took on the role of keeper of the memory of December 1989. On 26 April 1990 the Revolution Memorial foundation was established; it gathers documents, photographs and testimonies and tells their story to visitors, especially young people born after 1989. In the 1990s, 13 monuments were placed at the sites where people had been shot, from “Deschidere” (Opening) by the sculptor Ingo Glass (1991) to the “Pietà” by Péter Jecza (1999). Street names changed too: boulevards and streets now bear dates such as 16 Decembrie 1989 or 20 Decembrie 1989, and the city is often called the “martyr city” of the Revolution.

The 1990s: a city reinventing itself

The transition was hard. Many of the big communist enterprises lost their markets, laid people off or closed. Ethnic Germans left for Germany in large numbers in the first years after 1990, and the city changed its face once again.

Timișoara did, however, have some assets: its position near the borders with Hungary and Serbia, its industrial tradition, its technical universities and its habit of working with foreigners. Among the first investors were small Italian firms, drawn by cheap labour. By 2000 large companies such as Siemens and Alcatel had arrived, followed by Continental, Procter & Gamble and many suppliers to the car industry. By the mid-2000s more than 2,600 firms with Italian capital and about 1,500 with German capital were registered in the city.

A city of engineers and IT

Polytechnic graduates, who after 1989 had worked in the city’s factories, became the basis of a new economy. Timișoara became one of Romania’s important IT centres, alongside Bucharest, Cluj-Napoca, Iași and Brașov, while the car industry, transport and services grew strongly. Simple jobs in clothing and shoe-making began to disappear, replaced by jobs that require a degree. In December 2019 unemployment in the city was just 0.8%, among the lowest in the country.

Today the city has six universities and tens of thousands of students: Politehnica University, the West University, the “Victor Babeș” University of Medicine and Pharmacy and others. Every autumn they bring in young people from all over western Romania and from abroad.

Timișoara in Europe

On 1 January 2007 Romania joined the European Union. For a city a few dozen kilometres from Hungary, this meant EU funds, Erasmus students, direct flights and new partnerships. After years of waiting, Romania joined the Schengen area first for air and sea borders (March 2024) and then for land borders as well, from 1 January 2025. Checks at the Hungarian border disappeared; the border with Serbia remained an external frontier of the Union.

Local politics also reflected the city’s open character. The first mayor elected after the Revolution, in 1992, was Viorel Oancea, an army officer and participant in the events of December 1989. In 2020 the people of Timișoara elected Dominic Fritz as mayor, born in 1983 in Lörrach, Germany — until December 2025, when he received Romanian citizenship, the only mayor in the country without it. He was re-elected in 2024.

A city growing beyond its edges

New shopping and office centres changed the city map. Iulius Mall opened in October 2005, and in 2019 the complex was expanded into the mixed-use Iulius Town project, with offices, shops and a park. Many families moved to the surrounding communes — Dumbrăvița, Giroc, Moșnița Nouă, Ghiroda — which have grown dramatically and in practice form a metropolitan area.

This movement partly explains the surprising figure from the 2021 census, which counted only 250,849 inhabitants in the city, compared with 319,279 in 2011. The local authorities and several sociologists disputed the result, citing problems with the enumeration; the city hall’s records showed more than 300,000 inhabitants.

All these changes — a restored historic centre, a new economy, an ever more open community — prepared the moment when Timișoara would become, for one year, the cultural capital of Europe. That is the subject of Chapter 18.

In 2023, for one year, Timișoara was one of Europe’s three capitals of culture. It was a year of exhibitions Romania had not seen for decades, of concerts in the squares, of debates, festivals and thousands of volunteers — but also of delays, criticism and unfinished projects. The story of the title, however, begins much earlier, in 2016.

How Timișoara won the title

The title of European Capital of Culture is awarded every year to cities in the European Union (and sometimes beyond it), on the basis of a cultural programme with a European dimension that involves local people and has long-term effects. The idea was born in the 1980s, and the first city to hold the title was Athens, in 1985.

For 2021, Romania held a national competition. The finalists were Bucharest, Cluj-Napoca, Baia Mare and Timișoara. On 16 September 2016 a panel of independent experts, appointed by the European institutions and the Ministry of Culture, announced the winner: Timișoara. It was the second Romanian city to hold the title, after Sibiu (2007).

From 2021 to 2023

Preparations were at first held back by political disputes and funding delays. Then came the COVID-19 pandemic. In 2020 the European Commission proposed postponing the affected cultural years, and the European Parliament backed the proposal that autumn: Timișoara and the Greek town of Elefsina moved from 2021 to 2023. The third capital of 2023 was Veszprém in Hungary, together with the Balaton region.

The curatorial team revised the programme, and the motto stayed the one chosen at the start: “Shine your light – Light up your city!” (in Romanian, “Luminează orașul prin tine!”). It is a double allusion: to the electric street lighting of 1884 (see Chapter 10) and to the courage of the people of Timișoara in December 1989 (Chapter 16) — the idea that a city changes when each person takes on a share of the light.

The year 2023: Brâncuși, Brauner and hundreds of events

The programme was organised in three broad territories — People, Places and Connections — plus a funding programme for local artists and cultural operators. The official opening took place over the weekend of 17–19 February 2023, with a festive concert at the National Theatre and a large show in Union Square (Piața Unirii).

The first event of the year was the exhibition “Victor Brauner: Inventions and Magic”, which opened on 16 February at the National Museum of Art: more than 70 works by the Surrealist painter, about 40 of them on loan from the Centre Pompidou in Paris.

The star of the year, though, was “Brâncuși: Romanian Sources and Universal Perspectives”, open from 30 September 2023 to 28 January 2024, also at the National Museum of Art, in the Baroque Palace on Union Square. It brought together around 100 works, lent by the Centre Pompidou, Tate in London, the Guggenheim Foundation in Venice, the National Museum of Art of Romania, the Craiova Art Museum and private collections. The organisers presented it as the most extensive Brâncuși retrospective ever held in Romania — the first major exhibition of the sculptor in the country for more than 50 years. Bookings poured in, and the organisers finally reported over 100,000 visitors (some reports speak of more than 130,000).

The city as a stage

Culture did not stay inside museums. In Victory Square, the architects of MAIO set up the installation “Nursery. 1306 plants for Timișoara”, a temporary garden in the middle of the city. The year’s central exhibition, “Chronic Desire” (Sete cronică), brought the work of 34 artists to four different venues, while the “after SCULPTURE” project gathered more than 70 artists. The Art Encounters Biennial, titled “My Rhino is not a Myth”, took over 23 places across the city, from galleries to industrial buildings.

The year had three big moments: the opening in February, the celebration along the banks of the Bega on 6–8 October and the closing on 7–10 December, when more than 100 events drew over 115,000 spectators. Many projects went out to the neighbourhoods, the food markets and even the trams — an attempt to take culture out of elegant halls and bring it to where people live.

The balance sheet: what worked and what didn’t

At the end of the year the organisers reported about 2,000 events, staged by more than 800 organisations and institutions, with some 1.3 million participants. Estimates spoke of about 850,000 visitors from outside the city. The City Hall invested around 30 million euros, the County Council about 6.5 million, the Ministry of Culture over 2 million, and sponsors another 4 million or more. The city also received the Melina Mercouri Prize, awarded by the European Union to capitals of culture that keep their commitments — named after the Greek actress and culture minister who proposed the idea of the cultural capitals in the 1980s.

There were serious criticisms too: late funding, timid international communication, red tape and poor accessibility for people with disabilities. Several infrastructure projects were not ready in time — among them the restoration of Huniade Castle and the rehabilitation of the Iosefin water tower and the Studio cinema. Timișoara still has no dedicated concert hall: the Philharmonic plays in a former cinema.

What remains

The most visible legacy is its spaces: the former Victoria and Timiș cinemas have become multi-purpose halls, the Bastion hosts events and exhibitions, and a former factory has become the Faber cultural and conference centre. The historic centre — Union Square, Liberty Square and the streets of the Cetate district — had already been restored in the preceding years with EU funds, and became a natural stage for open-air events.

Perhaps even more important is the invisible legacy: the number of volunteers grew from about 200 to more than 3,000, and collaborations between independent artists and public institutions doubled. The programme continued, on smaller budgets, in 2024 under the name “Timișoara la nesfârșit” (Timișoara without end).

The 2023 title symbolically closed a circle: the city of the lights of 1884 and of the first flame of the Revolution told its story to Europe. In Chapter 19 we set off on foot through its historic districts.

You have read eight centuries of history. Now close the book for a day and set off on foot. Timișoara is best explored walking: from the Baroque squares of Cetate, along the Bega, to Fabric, Iosefin, Elisabetin and Mehala — districts that were born separately and only merged once the walls came down.

Cetate: the Baroque heart

The district now called Cetate (“the Fortress”) is where the medieval town, and later the Ottoman one, once stood. After 1716 Habsburg engineers razed almost all of it and rebuilt it on a regular plan, inside a huge star-shaped fortress (see Chapter 7). The walls are gone, but the grid of straight streets and broad squares remains — and you can still read in it the geometry of eighteenth-century engineers.

Start your walk in Piața Unirii (Union Square), the largest of the old fortress squares. On its eastern side rises the Roman Catholic Cathedral, the “Dom”, built in two stages between 1736 and 1774 after the see of the Diocese of Csanád moved to Timișoara. The design was long attributed to the Viennese architect Joseph Emanuel Fischer von Erlach, but no document proves it; an eighteenth-century record names Johann Jakob Schellbauer instead. The cathedral was restored and reopened in 2023, the year Timișoara was European Capital of Culture.

Facing it across the square stands the Serbian Orthodox Cathedral, built in Baroque style between 1745 and 1748. Two cathedrals of two different churches, face to face on the same square — an image locals often point to as a symbol of the city’s multicultural character. On the southern side is the Baroque Palace (1754), once the seat of the Banat’s civil governors and today the Art Museum.

In the middle of the square rises the Holy Trinity Monument, also known as the “Plague Column”. It was carved in Vienna, shipped to Timișoara by water and set up in 1740 in thanks for the end of the plague that ravaged the Banat in the late 1730s; in 1755 it was moved to its present spot.

Two streets away is Piața Libertății (Liberty Square), once the garrison’s parade ground. Here stands the Old Town Hall: its foundation stone was laid on 24 December 1731 and it was finished in 1734; the city council met here from 1737 to 1949. Today’s façade dates from 1853. By the entrance, look closely at an inscription in Ottoman script — most researchers link it to a Turkish bath from 1643, one of the few traces of 164 years of Ottoman rule (see Chapter 5). In the centre of the square, the statue of St Mary and St John of Nepomuk was carved between 1753 and 1756 from limestone brought from the Vienna area.

The castle and the bastion

A few steps north is Huniade Castle, the oldest building in the city. Its core goes back to the castle built in the early fourteenth century under King Charles Robert of Anjou (see Chapter 3); John Hunyadi rebuilt and enlarged it in the 1440s, after an earthquake. Wrecked in the siege of 1849, it was rebuilt by 1856 with the Romantic-style façade we see today. Since 1947 it has housed the National Museum of the Banat, but it has been closed to the public since 2007; restoration is under way, and in 2025 the authorities expected it to be completed around 2028.

The last stop in Cetate is the Theresia Bastion, built between 1732 and 1734 and named in 1744 after Empress Maria Theresa. When the fortress was demolished at the end of the nineteenth century, the bastion was spared because it had usable rooms along its whole length. Restored between 2008 and 2010, it now hosts exhibitions of the National Museum of the Banat, the ethnography section of the Banat Village Museum, a library, cafés and restaurants.

Victory Square: from the Opera to the Cathedral

On ground that once lay empty in front of the walls, kept clear of buildings for military reasons, the city’s best-loved square was born in the twentieth century. Until 1990 it was called Opera Square; after December 1989 it was renamed Piața Victoriei (Victory Square), because it was here, on 20 December, that Timișoara was proclaimed the first city in Romania free of communism (see Chapter 16).

At its northern end stands the building of the National Theatre and Opera. Designed by the Viennese firm Fellner & Helmer, it opened on 22 September 1875. Two fires, in 1880 and 1920, destroyed much of it; the rebuilding after 1920, led by the architect Duiliu Marcu, gave it its present appearance. It houses four institutions: the Romanian National Opera, the “Mihai Eminescu” National Theatre, the “Csiky Gergely” Hungarian State Theatre and the German State Theatre — rare proof, under a single roof, that the city speaks several languages.

Along the side with the Lloyd Palace (1910–1912, architect Lipót Baumhorn), today the rectorate of the Politehnica University, ran the Corso: the elegant promenade of high society, with luxury shops and cafés. The opposite side, the Surogat, was mostly the haunt of young people and workers. Between them stand Secession palaces — Löffler, Neuhausz, Dauerbach, Weiss — built in the years before the First World War.

At the southern end, the Metropolitan Cathedral closes the view. Built between 1936 and 1940 to designs by the architect Ion Trajanescu and consecrated in 1946, it has a central tower 90.5 m high. In front of it, on a column, stands a copy of the Capitoline Wolf, given to the city by the municipality of Rome in 1926. The fountain with fish in the middle of the square dates from 1957. Trams were taken out of the square in 1988–1989, and since then it has been entirely pedestrian.

Fabric: the factory town

Cross the Bega to the east and you enter Fabric. The name says it all: in Hungarian Gyárváros, in German Fabrikstadt — “factory town”. The first workshops appeared here as early as the 1720s, on the arms of the Bega that turned the mills. The district was officially approved in 1744. The brewery founded in 1718, considered the oldest on the territory of present-day Romania, still operates here (see Chapter 21).

Fabric was the district of merchants and craftsmen of every origin. On Romans’ Square rises the Millennium Church (1896–1901), in Neo-Romanesque style, named to mark a thousand years since the founding of the Hungarian state. Not far away, the Fabric Synagogue, designed by Lipót Baumhorn and inaugurated in 1899, mixes Moorish, Gothic and Renaissance styles; taken over by the City Hall in 2023, it is being restored. On the bank of the Bega, the Neptun Baths (1914) recall the days when a public bath was a fashionable meeting place. Piața Traian (Trajan Square), once a commercial hub of markets and fairs, still feels like a small Austro-Hungarian provincial town.

Iosefin and Elisabetin

To the west, on both banks of the Bega, lies Iosefin. It began as a village of German settlers, approved in 1744, and in 1773 took the name of Emperor Joseph II after his second visit to Timișoara. The city’s first railway station was built just north of the district in 1857, when Timișoara was linked to the railway network of Central Europe.

The district’s landmark is the Iosefin Water Tower, 52 m high, built in 1912–1913 (some sources give 1914). After almost five years of restoration it opened to the general public for the first time in the summer of 2026, as a cultural centre: a lift climbs to about 24 m, then stairs lead up to a viewing terrace almost 50 m above the ground, and the two original water tanks have become exhibition spaces.

Between Cetate and Iosefin lies Elisabetin. The land was granted to the townspeople as early as 1718, but for a long time only a few buildings stood here, among them the Dissel House, known as the “Turkish House”, which still exists. Real growth came after 1892, when the city ceased to be a military fortress and the ban on building in front of the walls was lifted. In 1896 the district took the name of Empress Elisabeth — the famous Sisi. Its streets are a catalogue of Secession style, with palaces built between 1902 and 1910.

Mehala, Freidorf, Fratelia: villages the city swallowed

To the north-west, Mehala is one of Timișoara’s oldest satellite villages. Its name comes from the Turkish mahalle (“quarter, suburb”), given during Ottoman rule, when the pashas also had their summer residences here. For a long time Mehala was a separate municipality; it officially became part of the city in 1910. It then had almost 8,800 inhabitants — Germans, Romanians, Hungarians and Serbs, but also Jews, Greeks and Roma — which is why it is sometimes called “the Banat in miniature”. On Avram Iancu Square, a Serbian Orthodox, a Romanian Orthodox and a Roman Catholic church stand almost side by side.

To the south-west, Freidorf was founded in 1723 by settlers from Alsace and was only annexed to the city in 1950. It was here, in 1904, that the swimmer and actor Johnny Weissmuller, Hollywood’s “Tarzan”, was born (see Chapter 20). Fratelia, to the south, grew up in the early twentieth century when the Kende family divided its land into plots for workers’ houses — hence its first name, Kendetelep. It became a constituency of Timișoara in 1948.

The parks and the Bega

Timișoara calls itself “the city of roses” and “the city of parks”. Roses Park opened in 1891 for a great agricultural and industrial exhibition; between 1929 and 1934 it was laid out by Árpád Mühle and Mihai Demetrovici, who planted more than 1,200 species and varieties of roses. The banks of the Bega, a navigable canal dug from 1728 onwards, are now promenades with paths, terraces and bridges — the best thread to follow if you want to link the districts together.

The simulation below sums up the whole walk in time: move the year from 1300 to today and watch a castle among the marshes become an Ottoman fortress, then a Habsburg star, then a city that pulls down its walls and swallows the villages around it.

Some were born here and went far away. Others came for a few years and left behind an idea, a building or a book. A few changed the city’s history in a single night. This is not a ranking of the “greatest” people of Timișoara, but a gallery of people with proven ties to the city — from a brilliant mathematician to “Tarzan”.

Visitors who left their mark

The city’s modern history begins with two soldiers. Prince Eugene of Savoy captured the fortress in 1716 (see Chapter 6), but did not stay. The man who in practice built the Habsburg Banat was General Claudius Florimund Mercy, born in 1666 at Longwy in Lorraine. Appointed commander of the Banat after 1716, he ran it for almost two decades: under him the draining of the marshes, the canalisation of the Bega (from 1728) and the bringing in of settlers began. Mercy died in 1734 at the Battle of Parma. A bust of him was unveiled in 2009 in the Central Park.

Another visitor came to Timișoara because the army sent him. In September 1823 the young officer-engineer János Bolyai, aged 20, was posted to work on the fortress’s fortifications. On 3 November 1823 he wrote from here to his father, the mathematician Farkas Bolyai, that he had created “out of nothing a new, entirely different world” — words that became famous in the history of science. He meant non-Euclidean geometry: a geometry in which, through a point outside a line, you can draw more than one parallel to it. The work was published in 1831–1832 as an appendix to a textbook by his father, and it changed mathematics. Without knowing it, Bolyai was working on the same idea at the same time as the Russian Lobachevsky.

Born in Timișoara

The list of people born in the city is long and surprisingly varied. A few names:

• Ion (Iosif) Ivanovici (1845–1902), composer of the waltz Waves of the Danube, known and played all over the world.
• Károly Kós (1883–1977), Hungarian architect, writer and graphic artist, born in Timișoara; he later worked mainly in Transylvania, where among other things he built the famous “Church with the Rooster” in Cluj.
• Károly (Karl) Kerényi (1897–1973), one of the twentieth century’s great scholars of Greek mythology, author of classic books on the gods and heroes of ancient Greece.
• Iolanda Balaș (1936–2016), Olympic high-jump champion in 1960 and 1964. She improved the world record 14 times and won 154 competitions in a row between 1957 and 1966. She began her career at the Timișoara club Electrica.
• Ana Blandiana (b. 1942), born Otilia Valeria Coman, poet and essayist and one of Romania’s moral voices; together with Romulus Rusan she founded the Memorial to the Victims of Communism and of the Resistance in Sighet.
• Ioan Holender (b. 1935), a student at Timișoara’s Polytechnic, then a baritone and artists’ agent; from 1992 to 2010 he ran the Vienna State Opera, the longest term of any general director in its history.
• George Lusztig (b. 1946), mathematician, winner of the Shaw Prize (2014) and the Wolf Prize (2022).
• Nicu Covaci (1947–2024), who as a schoolboy founded the band Phoenix in 1962 with Béla Kamocsa — the legend of Romanian rock, with albums such as Cei ce ne-au dat nume and Cantofabule.
• Cristian Măcelaru (b. 1980), conductor, music director of the Orchestre National de France and the Cincinnati Symphony Orchestra.

And one sad story: Andre Spitzer, born in Timișoara in 1945, moved to Israel with his mother after his father’s death and became a fencing coach. He was one of the Israeli athletes and coaches murdered by terrorists at the 1972 Munich Olympics.

Tarzan was born in Freidorf

Timișoara’s most famous son worldwide is probably Johnny Weissmuller. He was born on 2 June 1904 in the village of Freidorf (Hungarian: Szabadfalva), now a district of Timișoara, into a Banat Swabian family. A few months later, in January 1905, his parents took him by ship to the United States. He became the greatest swimmer of his era: five Olympic gold medals in Paris (1924) and Amsterdam (1928), plus a bronze in water polo. Then Hollywood turned him into Tarzan, a role he played in twelve films between 1932 and 1948.

Educated in Timișoara

Some great people were not born here, but the city shaped them. The Serbian writer Miloš Crnjanski (1893–1977), born in Csongrád in Hungary, grew up in Timișoara, where his family moved in 1896, and went to grammar school here. His novel Migrations (Seobe, 1929) is considered one of the masterpieces of Serbian literature.

Herta Müller was born in 1953 in Nițchidorf, a Swabian village in the Banat. From 1973 to 1976 she studied German and Romanian at the University of Timișoara, then worked as a translator in a machine factory in the city. She befriended the writers of the Aktionsgruppe Banat, a group of young German-language authors who opposed the official literature of the Ceaușescu regime. Her first book, Nadirs (Niederungen), appeared, censored, in Romania in 1982. She emigrated to Germany in 1987, and in 2009 she received the Nobel Prize in Literature.

Stefan Hell was born in 1962 in Arad and grew up in Sântana. At 14 he entered the Nikolaus Lenau High School in Timișoara, which specialised in mathematics and physics. On 8 April 1978, aged 15, he emigrated with his family to West Germany. In 2014 he received the Nobel Prize in Chemistry for super-resolved fluorescence microscopy, which lets us see details smaller than anyone thought possible with a light microscope.

The mathematician Traian Lalescu (1882–1929), author of one of the world’s first books on integral equations (1911), was the first rector of the Polytechnic School of Timișoara, in 1920–1921. For a year he commuted by train between Bucharest and Timișoara — almost 20 hours each way. His statue, carved in 1930 by Cornel Medrea, stands in front of the Faculty of Mechanical Engineering.

The people who built the city

Today’s Timișoara carries the signatures of a handful of architects. The Viennese firm Fellner & Helmer designed the theatre that opened in 1875, and Duiliu Marcu rebuilt it after the fire of 1920. Lipót Baumhorn designed the Lloyd Palace and the Fabric Synagogue. Ludwig (Lajos) von Ybl designed the Millennium Church and worked on the 1893 urban plan that prepared the demolition of the walls. László Székely, the city’s best-known chief architect, gave early twentieth-century Timișoara many of its Secession buildings. And Ion Trajanescu designed the Metropolitan Cathedral, built between 1936 and 1940.

The opening image of this chapter shows another kind of builder: the Hungarian writers Gyula Juhász, Zoltán Franyó and Emőd Tamás, with the politician Otto Roth, photographed in Timișoara around 1909. The city then had an intense cultural life in several languages, with newspapers, magazines and literary cafés.

December 1989: a pastor and thousands of unnamed people

One name is forever tied to December 1989: László Tőkés, pastor of the Reformed parish in Timișoara. The authorities’ attempt to evict him brought people together on 15 and 16 December in front of the parish house in Piața Maria — Hungarians, Romanians, Germans, Serbs, believers of several churches. From there began the revolt that swept the city and then the whole country (see Chapter 16).

Yet the most important people of those days have largely remained unnamed: the workers who walked out of the factories, the students, the women and men who stood in Opera Square. The names of those who lost their lives are inscribed on the city’s monuments and in the records of the Memorial of the Revolution.

A city’s history does not live only in archives and on walls. It lives on the plate, in the way people talk in the street, in the music at a wedding or a village feast. In Timișoara and the Banat, all of these bear the mark of three centuries in which Romanians, Germans, Hungarians, Serbs, Jews, Bulgarians, Slovaks and others lived side by side.

A cuisine with many grandmothers

Banat cooking looks like the region’s ethnic map: a mosaic. German settlers brought clear soups, Viennese schnitzel, potato salad and layered pastries; Hungarian neighbours brought paprikash and goulash; the Serbian community, grilled meat; and Romanians, stuffed cabbage rolls, pies and their holiday customs. After two or three generations nobody quite knew any more what belonged to whom — the recipes had simply become Banat recipes.

A few dishes that tell the story:

• Chicken paprikash (papricaș) — meat cooked with onions, peppers, paprika and sour cream, served with small dumplings (nokedli). It is a dish of Hungarian origin, long since adopted in the lowland Banat.
• Goulash (gulaș) — a beef stew with potatoes and vegetables, also Hungarian in origin and very popular in the Banat.
• Schnitzel (șnițel) — the breaded slice of meat, a Viennese legacy; even the word comes from the German Schnitzel.
• Ćevapčići and pljeskavica — grilled meat rolls and patties from Serbian cooking; in Romania they are eaten mostly in the Banat.
• Păturată pe crumpi — an old dish of strudel-thin dough steamed over potatoes; the town of Ciacova holds a festival in its honour every year.
• Gomboți — plum dumplings borrowed from the Hungarian neighbours, and crempita — a cream slice of Swabian origin (in German, Cremeschnitte).
• Crofne — doughnuts, as they are called in the Romanian part of the Banat.

A Banat holiday meal follows an almost fixed order: noodle soup, stuffed cabbage rolls, meat with potatoes and pies, with a bottle of răchie on the table — fruit brandy, mostly from plums, which in the Banat goes by this name (the Serbs call it rakija). Elsewhere in Romania it would be țuică or pălincă.

The beer of 1718

If one product could be called the “taste” of Timișoara, it is beer. The brewery in the Fabric district was founded in 1718, just two years after Prince Eugene of Savoy’s troops took the city. The fortress’s military administration installed kettles for drinking water and, next to them, vessels for brewing beer and distilling spirits. It is considered the oldest brewery on the territory of present-day Romania.

Its history follows the city’s. In 1727 it was leased out and became, so it is said, the first joint-stock company in the Banat. When Timișoara became a free royal city, the brewery passed into the city’s hands. In 1882 the Viennese brewer Ignaz Deutsch bought it, and his family ran it until 1929. In 1948 it was nationalised by the communist regime. After 1989 it was privatised; from 2002 it belonged to SABMiller, and today it is part of Ursus Breweries, owned since 2017 by the Japanese group Asahi. The “Timișoreana” brand is sold all over the country.

How people talk in the Banat

You can often tell someone from Timișoara by the way they speak. The Banat dialect is one of the regional varieties of Romanian, with its own features. Some consonants are “softened” before the vowels e and i, so that a word like dimineață (morning) or frunte (forehead) sounds different from the way it does in Bucharest. Many feminine nouns form their plural in -i: one casă (house), two căși (standard Romanian: case). And the past is often formed with a short auxiliary: o mărs (“he went”), or mărs (“they went”).

The vocabulary is a small history lesson too. Here are some words you can still hear, especially from grandparents:

• crumpi — potatoes;
• paradaisă — tomato (compare the Austrian word Paradeiser);
• șnaidăr — tailor (from German Schneider);
• farbă — paint (from German Farbe);
• șcătulă — box;
• ai — garlic;
• golumb — pigeon.

Some words came from German, others from Hungarian or Serbian, and still others — such as ai or golumb — are old Romanian forms, kept alive here better than elsewhere. In the south-west of the Banat, under Serbian influence, some verbs take prefixes showing that an action is carried through to the end: a dogăta (“to finish completely”), a zăuita (“to forget altogether”).

The ruga, the taragot and the Festival of the Hearts

The most typically Banat of all festivities is the ruga. A village celebrates the patron day of its church — the feast of the saint it is dedicated to — with music, dancing and laden tables for relatives and friends arriving from everywhere. The rugas begin after Easter and run all summer. A few members of the community, called căpărași, collect money from households to pay the musicians for one to three days of celebration. The high point is the brâu, a line dance usually performed in front of the church: the men link arms over each other’s shoulders, and a bottle of răchie passes from hand to hand. In Swabian villages the equivalent feast was the Kirchweih, with music, dancing and young people in traditional costume.

Banat folk music has an easily recognisable sound. In the past the violin was the main instrument; from the 1920s it was joined by the taragot, a wooden wind instrument, and later by the saxophone. Town bands often combine several violins with taragots and saxophones. The rhythm is fast, and the dances — spinning couple dances, round dances, line dances — are danced in groups.

Timișoara also has its own celebration of the world’s folklore: the Festival of the Hearts, held every year since 1990, originally in memory of the heroes of December 1989. Each summer, ensembles from many countries dance in the city’s streets and squares.

The spirit of the Banat

People in the Banat often talk about a “Banat spirit”: a certain calm tolerance, the habit of living beside neighbours of another language and religion, of going to each other’s weddings and village feasts. The city today has 18 religious denominations, about 80 churches and three synagogues. In Union Square the Roman Catholic and Serbian Orthodox cathedrals face each other; under the same roof of the National Theatre, companies perform in Romanian, Hungarian and German. In December 1989 the people who stood up for the Reformed pastor László Tőkés were of several nationalities — and their revolt became the whole country’s.

Still, it would be a mistake to turn this spirit into a story without shadows. Timișoara, too, knew nationalism and the extremism of the 1930s, the anti-Jewish laws of the war years, the deportation of the Banat’s Germans to forced labour in the USSR, the Bărăgan deportations of 1951 and the suspicion fed by the communist regime (see Chapter 14 and Chapter 15). Tolerance was not a gift of nature, but a habit built and defended, sometimes with difficulty, by whole generations.

You have travelled through eight centuries of history, from a castle among the marshes to a European Capital of Culture. Here all the book’s interactive tools are gathered in one place, followed by a fourteen-question quiz covering every era.

How to use the simulations

The simulations in this book are not films but maps and timelines you can explore at your own pace. You can filter events by era, compare censuses, follow December 1989 day by day, or slide a cursor across the centuries to see how the shape of the city changed. Some are schematic — the maps are not to scale and the shapes are simplified — but the dates, years and numbers in them come from the same sources as the text of the book.

Use them like a historian: first ask yourself a question (“When did the city start growing beyond its walls?”, “How many Germans lived in Timișoara in 1910, and how many in 2021?”), try to guess the answer, then check. When the result surprises you, you have discovered something.

All the simulations in the book

The final quiz

Fourteen questions from the whole book, from the Middle Ages to 2023. After each answer you will see an explanation. Good luck!

Aktionsgruppe Banat

A group of young German-language writers formed in Timișoara in the early 1970s that rejected the communist regime’s official literature; its members were watched by the Securitate. Herta Müller was close to the group.

Banat

A historical region between the Danube, the Tisza, the Mureș and the Carpathians, with Timișoara as its main city. After 1918–1920 it was divided between Romania, Serbia (Yugoslavia) and, for a small part, Hungary.

Banat Swabians

The Germans of the Banat, descendants of settlers brought in during the eighteenth century; the name comes from Swabia, although many came from other German lands.

Baroque

An art and architectural style of the seventeenth and eighteenth centuries, with richly decorated façades, sweeping curves and a sense of grandeur. Union Square is the city’s finest Baroque ensemble.

Bastion

A part of a fortification projecting from the wall, usually pentagonal, so that defenders could fire sideways at attackers. The Theresia Bastion is the last large remnant of the Habsburg fortress.

Bega

A river canalised from 1728 that flows through Timișoara. The works drained the marshes and made the Bega a navigable route to the Tisza and the Danube.

Beylerbey

The governor of a large Ottoman province (eyalet), with military and administrative powers. From 1552 to 1716 the beylerbeys of Timișoara lived in what is now Huniade Castle.

Census

The official counting of a population, with data on age, language, religion or ethnicity. The first censuses of the nineteenth century recorded mother tongue; those after 1930 also recorded ethnicity.

Colonisation

The organised settling of new inhabitants in a region. After 1716 the Habsburgs brought thousands of German settlers to the Banat, along with Italians, French, Spaniards and others.

Corso

An elegant promenade where people strolled to see and be seen. In Timișoara the Corso was the side of Victory Square by the Lloyd Palace.

Count (comes)

The head of a county in the Kingdom of Hungary, appointed by the king. John Hunyadi was Count of Timiș.

County (comitatus)

An administrative unit of the Kingdom of Hungary, headed by a count; Timișoara was the centre of Temes (Timiș) County.

Denomination

A religious community with its own teaching and organisation: Orthodox, Roman Catholic, Reformed, Lutheran, Jewish and others. Timișoara today has 18 denominations.

Deportation

The forced removal of people far from their homes by order of the authorities. In 1945 the Banat’s Germans were deported to forced labour in the USSR; in 1951 tens of thousands of people from the border zone of the Banat and Oltenia were deported to the Bărăgan steppe.

Dialect

A regional variety of a language, with its own features of pronunciation, grammar and vocabulary. The Banat dialect is one of the regional varieties of Romanian.

Draining

Removing water from marshy ground with canals and dykes so that it can be lived on and farmed. Much of the plain around Timișoara was drained in the eighteenth century.

European Capital of Culture

A title awarded each year by the European Union to cities that stage a full year of cultural events. Timișoara held it in 2023, together with Veszprém and Elefsina.

Eyalet

A large province of the Ottoman Empire, governed by a beylerbey. The Eyalet of Temeşvar existed from 1552 to 1716.

Fortress (cetate)

A fortified town or castle; also the name of Timișoara’s central district, Cetate, built inside the former Habsburg fortress.

Free royal city

A status that gave a town in the Kingdom of Hungary the right to govern itself and send representatives to the Diet. Timișoara received it at the end of the eighteenth century.

Glacis

Open, gently sloping ground in front of a fortress’s walls, kept free of buildings so attackers had nowhere to hide. After 1892 boulevards and palaces rose on Timișoara’s former glacis.

Habsburgs

The dynasty that ruled Austria and, from 1716 to 1918, the Banat as well. From 1867 their state was called Austria-Hungary.

Lustration

Barring people who served a dictatorial regime from public office. Point 8 of the Proclamation of Timișoara called for such a measure.

Mahalle

A Turkish word for a quarter or suburb; the name of the Mehala district comes from it.

Manufactory

A large workshop, before modern factories, where many craftsmen worked together, mostly by hand. The Fabric district grew up around the manufactories of the eighteenth century.

Monograph

A work that covers a single subject in depth and from every angle — for example, the history of a city.

Nationalisation

The forced transfer of factories, banks and other private property to the state. In Romania the great nationalisation took place on 11 June 1948.

Neolog

A modernising branch of Judaism in the former Kingdom of Hungary, which emerged in the second half of the nineteenth century.

Nomenklatura

The ruling elite of the Communist Party: the people in important posts, appointed and controlled by the party.

Palisade

A wall of wooden stakes driven into the ground side by side, often reinforced with earth. Ottoman Timișoara was largely surrounded by palisades.

Pasha

The title of a high Ottoman official, borne by governors and military commanders.

Patron feast (hram)

The feast of the saint to whom a church is dedicated. In Banat villages it is celebrated with a ruga.

Proclamation of Timișoara

A 13-point document read out on 11 March 1990 from the balcony of the Opera, calling for real democracy and a clean break with communism.

Ravelin

A triangular fortification placed in front of the wall, between two bastions. The Theresia Bastion was first designed as a ravelin.

Reformed

A member of the Reformed (Calvinist) Church, a Protestant denomination found mainly among Hungarians. László Tőkés was a Reformed pastor.

Ruga

A Banat village’s celebration of its church’s patron feast, with music, dancing and tables laid for guests.

Secession

The Central European version of Art Nouveau (about 1895–1914), with curving lines, floral motifs and colourful decoration. Many of Timișoara’s palaces are in this style.

Securitate

The political police of Romania’s communist regime (1948–1989), which watched, intimidated and persecuted opponents.

Siege

The encirclement of a fortress by an army trying to take it by bombardment, starvation or assault. Timișoara went through famous sieges in 1552, 1596, 1716 and 1849.

Star fort

A fortress with bastions arranged like the points of a star, a system perfected in France by the engineer Vauban. Timișoara’s Habsburg fortress, built after 1723, was of this type.

Synagogue

A Jewish house of worship. Timișoara has three synagogues; the best known are those in Cetate and Fabric.

Taragot

A wooden wind instrument with a warm, powerful sound, a fixture of Banat folk music since the 1920s.

Treaty of Passarowitz

The treaty signed in 1718 between the Habsburgs and the Ottoman Empire, by which the Banat formally passed under Habsburg rule.

Treaty of Trianon

The peace treaty signed with Hungary in 1920 after the First World War; it set the division of the Banat between Romania, the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes, and Hungary.

Voivodeship of Serbia and Banat of Temeschwar

An Austrian crown land created after the revolution of 1848–1849, with Timișoara as its capital; it was abolished in 1860.

Main sources

The dates, names and numbers in this book were checked against several independent sources. For the city’s general history we used the standard reference works — Encyclopædia Britannica and the Romanian, English, German and Hungarian editions of Wikipedia, compared with one another — together with information published by Timișoara City Hall, the National Museum of the Banat and the city’s Tourist Information Centre. For buildings and districts we consulted the heritage inventories of the Heritage of Timișoara project and studies published in Analele Banatului and other specialist journals.

For December 1989 and the Proclamation of Timișoara, the main sources were the publications of the Memorial of the Revolution of 16–22 December 1989, the historians’ works listed below and press archives. For biographies we used official sources wherever possible — for example the biographies published by the Nobel Foundation for Herta Müller and Stefan Hell. For recent events (2023–2026) — restorations, reopenings, festivals — we used institutions’ press releases and reports by the Agerpres news agency and the press of record. Census data come from Romania’s National Institute of Statistics and from the Hungarian censuses before 1918.

Books and further reading

• Francesco Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Facla, Timișoara, 1984 — the Romanian translation of a classic work published in German in Vienna in 1779–1780 by a Venetian scholar who travelled the Banat in the eighteenth century.
• Nicolae Ilieșiu, Timișoara. Monografie istorică (Timișoara: A Historical Monograph), Timișoara, 1943.
• Ioan Munteanu, Rodica Munteanu, Timiș. Monografie (Timiș County: A Monograph), Marineasa, Timișoara, 1998 — a monograph of the county, with many chapters on the city.
• Ioan Hațegan, Cornel Petroman, Istoria Timișoarei (The History of Timișoara) — an optional school textbook.
• Victor Neumann (ed.), Das Temeswarer Banat. Eine europäische Regionalgeschichte, De Gruyter Oldenbourg, Berlin/Boston, 2022 — a multi-author history of the Banat, also available open access.
• Miodrag Milin, Timișoara: 15–21 decembrie ’89, Timișoara, 1990.
• Marius Mioc, Revoluția din Timișoara așa cum a fost (The Timișoara Revolution as It Was), Timișoara, 1997.
• Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution of December 1989, Cornell University Press, Ithaca, 2005.

The city’s historical maps and plans were studied over decades by the architect and urban historian Mihai Opriș, whose archive of maps, plans and images was shown to the public in 2025 in an exhibition organised with the National Museum of the Banat.

Images

The old maps, engravings, documents and photographs in this book come from Wikimedia Commons, and some of the historical photographs — including those from December 1989 — from the open online photo archive Fortepan. The images are either in the public domain or published under free Creative Commons licences (for example CC BY-SA); the author and licence of each image appear beneath it. The modern reconstructions (the Ottoman town and the Habsburg fortress drawn on today’s map) are the work of the authors named in the credits, not period documents.

The simulations (the timeline, the censuses, the night of the lights in 1884, the days of December 1989 and the growth of the city) are drawn live in the page, based on the sources above; the maps in the simulations are schematic and not to scale.

About this edition

The November 2026 edition. History never ends: archaeologists find new walls beneath Huniade Castle, archives open, buildings are restored and reopened. If something has changed since then, it means the story of Timișoara has gained another chapter.

Author

Concept, design and production: Horațiu Hot, who lives in Timișoara.